sunt minciuni. Au trecut câteva ceasuri, şi fata tot mi-e dragă. Dar mâine, dar peste un an, peste zece ani?… Trebuia să tac zece ani. De ce am scris în Jurnal? N-am izbutit nici să mă liniştesc.” „Cum aş putea întâlni pe acea fată? O păstrez înapoia pleoapelor, întorcându-mă pe Corso, singur, m-a fulgerat o asemănare cu Nişka. Am avut aceeaşi tulburare ca ieri. Dar acum, ştiu: fata seamănă cu Nişka la ochi şi la păr.

  Cum scriu de senin mărturisiri umilitoare… Răsfoiesc la răstimpuri Jurnalul şi recitesc hotărârile. Le împlinesc cu greu. Sufăr, aceasta o simt; sufăr stupid. Sufletul mi-e sfâşiat de tristeţi şi apoi exaltat de bucurii. Când mi-amintesc de chipul fetei, încerc un sentiment ciudat, înfiorător; mă simt înlănţuit de un braţ străin. E umilitor să numesc aceasta: dragoste…?

  Hotărârile mele mă copleşesc de tristeţi disperate, fără sfârşit. îmi spun mereu: totul trece… Dar încurajarea mi se pare neghioabă. M-am întrebat cum am putut-o folosi atât timp, fără să-i observ deşertăciunea. Dar dacă ea pare deşartă numai pentru că ispita e mai puternică decât mine?… De aceea mi-o spun mereu. Are să treacă. Au trecut şi tristeţile singurătăţii de la schit, au trecut şi nostalgiile toamnei şi ispitele. Totul trebuie să treacă. Ispita e puternică, nouă şi ageră.” „Dar de ce am scris eu astă-noapte despre ispite? Am uitat hotărârea: dragostea nu trebuie alungată, ci stăpânită. Eu nu pot s-o stăpânesc; de aceasta mă umileşte. Dragostea e vinovată. Ea mă mângâie, ca o gheară străină. Mi-e dragă, mi-e dragă… Ştiu eu ce am?

  Nu înţeleg de ce mi-a fost teamă. N-am căutat eu dragostea? N-am voit eu s-o cunosc şi s-o robesc? Aceasta e dragostea. Ştiu că aceasta e dragostea. Acum, trebuie s-o adâncesc şi s-o stăpânesc.

  Nu e umilitor. Mi-e dragă… Cuvintele sunt stupide. Cum l-aş putea rosti, cuvântul pe care l-am învăţat de la alţii? De aceea, eu nu sunt îndrăgostit. Sufletul meu nu e răscolit de dragoste. Fata nu mi-e dragă. Mi-e dragă…”

  Insula Capri. „Mi-e dragă Nişka…!”

  Noaptea, în vagon, spre Ancona: „Nişka, Nişka, Nişka…”

  Pe vapor, către Fiume: „De ce am ascuns doi ani? Mi-e dragă Nişka din noaptea când ne-am întors de la mănăstire. Mi-a fost dragă şi mai mult la mare, în tren, la Iaşi… Nu vreau să înţeleg nimic. De ce să înţeleg? Adriatica e albastră şi sufletul meu e senin. Poate au să-mi piară neliniştile. De ce să nu-mi fie dragă Nişka?

  Cum să spun? înţeleg şi simt altfel. Hotărârile n-am să mi le schimb.

  Sentimentul tragic al existenţei îl păstrez. Mi-am amintit că vreau să fiu erou. Ce fapt mai eroic decât o renunţare? Şi o renunţare care să nu fie o extirpare, nici o biruinţă chinuită de remuşcări. Voi lăsa să-mi fie dragă Nişka. Nu mă voi teme, de acum, să-mi mărturisesc, în singurătate: mi-e dragă Nişka. Voi tăinui pentru alţii. Drumul mi-l voi urma, cu preţul a oricâte îndurări. Dragostea trebuie să rămână, şi simt că va rămâne în suflet.

  Orice îndrăgostit îşi jură credinţă dragostei. Ceea ce fac toţi, cuprinşi de nebunie, fac şi eu.

  Nu e adevărat. Nebunia mea nu este dragostea, ci eroismul. Iar eu nu sunt oricine. Aceasta o pot scrie cu fruntea sus. Viaţa nu mi-a fost dăruită; am construit-o eu, cu nemulţumiri, cu lecturi, cu revolte. Ceea ce am îndurat astă-toamnă nu a îndurat niciunul dintre contemporanii mei. Am luptat cu somnul, cu oboseala, cu poftele trupului meu tânăr, cu ispitele cărţilor amuzante, cu nebunia. Am înfrânt nebunia, pentru că am voit eu; dar n-am fugit din faţa-i.

  Când spun: îmi voi păstra dragostea ani după ani, tăinuită şi neîntinată, trebuie să mă cred. Pentru că o spun eu, singurul în care mă încred.

  …O observaţie ciudată: de câte ori gândesc şi scriu cuvântul voinţă, uit orice altceva, chiar pe Nişka. Dragostea Nişkăi mi-e acum departe. Va trebui să închid caietul şi să privesc Adriatica… Iată, că aceasta fac.” „Dacă se va observa schimbarea în ţară? Eu mă simt atât de schimbat… Multe gânduri au ajuns acum sentimente. Din intuiţii, au ajuns experienţe. Nu ştiu care parte din mine s-a schimbat. Simt o reînnoire; mă simt mai viu; simt mai precis că aceasta e carnea mea, că acesta e sufletul meu. Nu pot lămuri nimic. Simt!

  Dacă se va observa schimbarea? Cum am să mă întâlnesc cu Nişka? Ei nu trebuie să-i spun. Ea nu poate să înţeleagă de ce renunţ. Ea m-ar primi, tovarăş chiar, şi nu soţ; de aceasta sunt sigur. Sufletul Nişkăi îmi aparţine: i-am ghicit dorurile, nădejdile, intenţiile. Totuşi, ea nu trebuie să ştie cât mi-e dragă. Vreau să rămânem prieteni. Eu voi suferi mai mult aflând cum altul o va stăpâni, acolo, aproape de mine…

  Sunt un nebun, şi mă chinui în van. Nişka va renunţa, aşa cum am 'enunţat şi eu. Dacă nu, va pieri. Aceasta e lesne de înţeles. Va pieri, oricât de lungă i-ar fi agonia. Dar Nişka va renunţa să-şi aleagă alt soţ.

  Toate anticipările acestea n-au rost. Mi-e dragă Nişka! Aceasta e singura realitate nouă, alături de vechea realitate: eu. Restul sunt ipoteze şi jocuri. Nu trebuie să-mi răpească timp.”

  Toţi mi-au spus: „Ai o nostalgie apuseană; aceasta din pricina Italiei”. N-a înţeles nimeni; nici Nişka, pe care am văzut-o rar, pretextând că îmi pregătesc examenele. Mi-a cerut să-i povestesc; cum era să-i spun că am fost la Roma, şi de acolo la Napoli, apoi prin Ancona la Fiume…?

  Îmi urmam drumul cu paşi dureroşi. Tot ce încercam să uit creştea în amintire, uriaş, asurzitor, viu, barbar. Singurătatea mă chinuia, dar îmi rămăsese mântuire, mijloc de împlinire al marelui meu gând.

  Vară petrecută în rătăciri, fără să uit şi fără să plâng… Mă întorceam la răstimpuri în oraşul sub flăcări; aduceam caiete mari, înnegrite. Plecam, cu un caiet şi o carte. Rătăceam prin munţi, cheltuind puţin, dormind prin stâne, îndurând ploi reci. începustm să mă obişnuiesc cu tulburarea, cu neliniştea.