Străzile erau iarăşi înguste. Convoiul se risipea. Din curţi se înălţau plopi. La ferestre bănuiam ochi curioşi şi întristaţi de vârsta prietenului mort.

  — E adevărat că pleci în Italia?

  — Da, Nişka; în patru zile.

  — Şi cât stai?

  — Până la jumătatea lui mai…

  — Ia-mă şi pe mine!

  De ce m-a înfiorat strigătul Nişkăi? Tovarăşii de drum cernit ne-au privit, miraţi. Prietenul meu începea să asculte.

  — Nu se poate, Nişka, şoptii. Nu merg singur…

  A tăcut iar, până la cimitir. Tăcerile Nişkăi nu sunt reculegeri, ci disperări mute. Nu mai încearcă să se înalţe iar, deasupra. Eu îi spuneam.

  — Nişka, mi-ai făgăduit să nu te laşi niciodată înfrântă. Tu, în faţa unui obstacol pe care nu-l poţi trece, te mărturiseşti zdrobită…

  Nu răspundea.

  Prietenul meu îmi lăsase braţul.

  — Am să plec şi eu…

  — De ce îmi spui? Pleacă!

  — Are să-ţi pară rău că ne despărţim?

  — Nu. Noi suntem chiar aici despărţiţi. Monologul tău, singurul care °iâ interesează, mi-l poţi împărtăşi, mai cald şi mai prelung, prin scris…

  — Am să sufăr mult departe… Tu înţelegi ceea ce are să-mi lipsească mie, acolo.

  Eu eram ispitit să mă gândesc la cea dintâi şedinţă de cor, în mansardă, la vicepreşedintele mort… Amintirile nu mă întristau; mă abăteau, mă oboseau trupeşte. Le izgoneam. „O nouă primăvară, plecări, muncă, tinereţe, senin… Nu am nici un motiv să fiu trist. Soarele mă încălzeşte, munţii mă aşteaptă, drumul de fier e proaspăt şi nesfârşit. De ce să fiu trist? Am douăzeci de ani, am voinţă cumplită, am cervice neînduplecată, am trup pietros, am doruri şi lanţuri pentru dorurile mele. Mi-a murit un prieten şi un tovarăş. El e, de acum, străin de noi; poate e fericit sau poate nu e. Nu ştiu. Prietenul meu mort va vieţui înlăuntrul sufletului. De ce să fiu trist acum, în faţa tuturor? Tristeţea mea mă va stăpâni în singurătate, aşa cum se cuvine unui suflet care preţuieşte moartea. Şi apoi, moartea mă stânjeneşte acum, când nu pot lupta. Moartea o meditez singur; o înţeleg şi mă închin ei. Dar aici, alături de Nişka, să par eu trist? Să fiu şi eu ca ceilalţi, eu care am îndurat şi am scrâşnit dinţii în disperări ce-mi copleşeau duhul şi-mi răstigneau trupul…?”

  Gândeam şi alungam tristeţile. în dreapta mea, prietenul pângea pe mâinile doamnei. Braţul stâng purta tulburarea Nişkăi.

  — Nişka, tu tremuri… -Nu.

  — Ai venit singură?

  — Bibi e bolnavă…

  — Dar Viorica?

  Nişka îşi întunecă faţa, scârbită.

  — Nu ştiu. Nu mai mi-e prietenă… Nu mai vorbim de astă-iarnă… Nu voiam să înţeleg. Fireşte, Nişka o jignise.

  — Voi nu ştiţi ce rea e Viorica…

  — E stupid să fii supărată pe o prietenă, Nişka…

  Păşeam, în convoiul de colegi şi prieteni ai mortului. Străzile tot mai largi; castanii începeau să dea unlbră; cerul îşi scutura norii.

  — Să nu mai vorbim, până la cimitir…

  — Nu poate să-ţi lipsească nimic, în amintire. Dar de ce să păstrezi amintirile?

  — Mi-e dragă!

  Nişka tresări. Se aplecă spre mine.

  — De ce m-ai minţit?

  Eu priveam priviri drepte, deasupra capetelor, în coroanele ce întovărăşeau paşii prietenului mort.

  Înserare în cimitir, chemând primăvara. Preşedintele fu purtat pe braţe. în faţa gropii cu unghiuri negre, febra îl tulbură, îl stăpâni. Tovarăşul lui fu lăsat în pământ cu frânghii, cu planşete, cu bulgări. Câţiva nori, la apus, îşi păstrau geana sângerie. Aleea cea mare se neliniştea, în vânt de seară. Groparii îşi aşteptau plata. La celelalte morminte licăreau candele. Bănuiam buchete mari de flori scumpe. O bancă ieşise din iarnă cu două picioare surpate. Grădinarul îşi îmbrăca haina lăsată pe treapta unui monument de marmură vânătă.

  — îţi aminteşti cimitirul din Iaşi…?

  Vorbise Nişka. Iar se schimbase. Era acum nostalgică şi liniştită. Se plimba, cu privirile pe chiparoşi, pe cer, aşteptând stele.

  Eu am întrebat-o atunci de prietenul ei ieşean, cu care s-a întors de la congres, cu care îşi petrecuse atâtea după-amiezi de iarnă.

  — Toţi spun că suntem îndrăgostiţi unul de altul… Mi-a zâmbit. Eu mi-am stăpânit bucuriile, întrebându-le: „De ce…?” în noaptea plecării am auzit pietriş ales lovind ferestruica mansardei, în stradă, cu capul răsturnat ca sa mă privească, Nişka.

  — Am văzut lumină. Am venit să-ţi spun „drum bun”.

  — Iţi mulţumesc, Nişka…

  — Şi nu e aşa? N-ai să mă uiţi… Ai să-mi scrii, nu e aşa?… Ai să-mi scrii mult şi…

  — Spune, Nişka…

  — Ce să-ţi spun? Dacă mai vrei, şi… „noapte bună”…

  XXII. LUMINĂ LA ROMA în Jurnalul meu intim, iar nu în Jurnalul de călătorie, am scris în acea noapte de aprilie: „Pe o stradă cu nume obscur am văzut astăzi un chip de fată. Am alergat, l-am căutat şi l-am privit iar. M-am întors la hotel. Şi acum scriu aici; fata mi-e dragă, mi-e dragă. Nu mai pot apăra meterezele sufletului. Fata necunoscută mi-e dragă. Chipul i l-am privit atât în amintire, încât a început să se şteargă. Voiam să-i pătrund fiecare trăsătură. M-am tulburat. Acum, nu mai ştiu precis chipul fetei. Şi mi-e dragă, mi-e dragă…

  Poate sunt nebun. Mi-am bătut joc, întorcându-mă către hotel, de mine, de hotărârile mele. Am citit cea dintâi pagină din Jurnal. Ştiu că nu sunt nebun. Dar am pierdut iar chipul fetei; şi fata mi-e dragă. îmi spun: sunt tulburat, aproape de nebunie. Şi ştiu că toate acestea sunt împotriviri deşarte. Fata mi-e dragă. E ruşinos? Da, da… E umilitor să fii îndrăgostit, e penibil, e jignitor. Mă înăbuş. Cred că nu e adevărat nimic din cele ce am scris. Poate sunt obosit de drum, de Roma. Roma m-a fărâmiţat şi m-a adunat iar. Dar dacă nu mai sunt eu? Am să mă caut mâine prin oraş. Tot ce scriu acum