— Totuşi, pe mine nu mă cunoşti… Şi îmi faci cel mai mare rău lă-sându-mi numele de Jean Victor Robert.

  — Numele e prea frumos. Iar pe tine te cunosc, te intuiesc şi te anticip chiar.

  — Un suflet e mai complicat decât formulele tale.

  — Nu mă interesează complicaţiile atât timp cât nu dau naştere la crize. Nu mă interesează acei câţiva germeni latenţi de bun-simţ, de seriozitate, de luciditate, care zac în sufletul tău. Se mulţumesc să se atrofieze an după an…

  — De unde ştii tu ce se petrece în sufletul meu?

  — Tu mi le spui. Tu îţi destăinuieşti slăbiciunile duhului. Când îmi spui, oftând, că „te distrug femeile” şi îmi spui „mamă dragă”, eu sunt edificat de evoluţia ta lăuntrică.

  — Şi dacă, totuşi, mai există şi altceva?

  — Acel altceva nu mă interesează. Toţi voim să ajungem oameni mari. Nu e nevoie să mai spun, la fiecare personaj: acest personaj vrea să ajungă om mare. Mă mulţumesc să arăt crizele, neliniştile, înfrângerile şi biruinţele dezlănţuite în sufletele câtorva de această voinţă… în tine, nu mă interesează nostalgiile de mai bine, ci esenţa inferioară a spiritualităţii tale, gândurile tale de prezumţios adorabil şi alintat de femei…

  — Un adevărat discurs…

  — Nu; o precizare pentru tine şi pentru cititorii romanului. Am să scriu o prefaţă, în care să mărturisesc o parte din ideile la care am ajuns.

  Au început atunci inevitabilele glume şi indiscreţii. Fiecare voia să ştie cum îl concep pe el.

  — Pe Dinu îl arăt aşa cum e şi în viaţă: peste tot trece fără să lase urme. Dinu e, în felul lui, un ratat precoce. Nu îl învinuiesc că nu mai citeşte, ci că nu îl mai preocupă spiritualitatea, nu mai e curios de o enigmă, de o problemă, de o cercetare, de o soluţie, de o experienţă. Dinu a ajuns inert ca şi Robert, dar în alt sens, compromite sexul. Nu are încă nici meritul donjuanesc. Dinu nu seduce,'ci se lasă sedus. Nu atacă decât după ce are convingerea că e plăcut, dorit şi aşteptat. Dinu nu e nici cel puţin un simplu instrument sexual. E indiferent, rece, aproape atenuatizat ca spirit.

  — Apără-te, personaj infam…, glumiră ceilalţi. Dinu fuma şi zâmbea.

  — Ceea ce mi se pare nesuferit la tine, e morga, aerul de blazat, de °rn consumat, de cunoscător al tuturor voluptăţilor. Tu, care experimentezi de-abia câţiva ani… Duduile te socotesc interesant şi superior, Pentru că fumezi, taci, ai ochi frumoşi, cu cearcăne… Aceasta-i primejdia: şi tu compromiţi virilitatea, noţiunea bărbatului, complet şi vast… Circulând prin saloane, obişnuieşti publicul să-ţi socotească masca plictisită de viaţă, drept expresia masculului resemnat.

  — Dragă, tu vorbeşti ca şi cum m-ai cunoaşte mai bine decât mă cunosc…

  — Fireşte, aceasta-i mântuirea voastră: că nu vă cunoaşte lumea. Ai dreptate, dar nu în sensul pe care îl vrei tu. Lumea care te admiră, nu te cunoaşte. Ceilalţi, care au conştiinţa virilităţii, au experienţe, au sens, au valori, au năzuinţe… au şi intuiţia duhului autentic şi viu. în tine, nimic nu e autentic spiritual. Ceea ce bâigui prin saloane ai împrumutat de la artiştii de cinema; le-ai împrumutat şi gesturile; hainele le împrumuţi de la croitorii parizieni. Nimic nu e al tău, creat de tine, de voinţa ta, nici ochii, nici banii, nici tinereţea. Totul ţi-e dat. Duhul tău, dacă ar vieţui o viaţă subterană, s-ar trăda: printr-o licărire a privirilor, printr-o întrebare, printr-o carte citită. Nimic din toate acestea la tine… Şi, totuşi, nu mi-eşti mai puţin un prieten drag şi scump…

  A venit apoi masa cu belşug de vin. Discuţia s-a împărţit iarăşi. Ne revedeam din Crăciun în Crăciun, din clasa a cincea de liceu, când ne adunaserăm pentru întâia oară. Am rămas fericiţi până în zori.

  XXI. MOARTE.

  La adunarea din martie, preşedintele a vestit că donaţia e primejduită din pricina prefectului, care vrea cu orice chip să i se cumpere casa pentru cămin. Bătrânul e neliniştit. El, obosit, plictisit, deprimat. De câteva luni e tot bolnav. Fostul vicepreşedinte zace din toamnă, de ftizie. Aşteaptă Pastele, ca să plece la munte. Vicepreşedintele primului comitet era singurul care îi putea fi de ajutor în chestiunea donaţiei…

  După câteva zile, am citit vestea în ziare: vicepreşedintele murise.

  După-amiază caldă, dureros de caldă. Curtea, împrejmuită cu liliac înfrunzit, se întunecase sub flamurile cernite. Ne-am adunat toţi lângă preşedinte; palid, nervos, stăpânindu-şi anevoie frigurile. Aveam toţi zâmbete triste şi ochi ispitiţi de cer. Cerul era aproape, albastru, străbătut de nouraşi nostalgici. Dinspre tufele de liliac se iscau zvonuri de stup. Strada era lungă, pietruită, cu trotuare înfierbântate. Bănuiam, p6 undeva, salcâmi înfloriţi şi grădini cu răsaduri de flori, cu brazde răsturnate, negre, proaspete. Ajungea, în curtea tovarăşului mort, zumzetul oraşului cu parcuri, cu fabrici, cu bulevarde. Şi vânt blând adia mireasmă de primăvară pustie.

  L-am văzut, purtat pe umeri, în tânguiri. Am văzut şi coroana cercului, cu o panglică albă, cu un rând trist ca o chemare. Prietenul meu îmi ţinea braţul drept; Nişka braţul stâng. S-au înfrigurat amândoi.

  Pe drum, la venire, prietenul mi-a povestit despărţirea de doamna lui. Avea ochii plânşi şi sufletul sfărâmat. Plângea, pe stradă, strângând în pumn batista albă.

  — Numai Dumnezeu mă poate scăpa… Numai Dumnezeu mă poate scăpa…

  Cum să-l mângâi? Tăceam…

  În curtea cu prieteni trişti, am întâlnit ochii înspăimântaţi ai Nişkăi. Iar am tresărit. Nişka a venit lângă mine şi a rămas tot timpul cu braţul strâns de braţul meu. Cum aş fi putut mângâia durerea Nişkăi, pe care o înţelegeam…?

  Prietenul meu îmi apucase iar braţul. Murmură, cu batista pe buze:

  — Numai Dumnezeu are să mă scape… Numai Dumnezeu… Nişka era neliniştită.

  — De ce plânge?

  — îşi aminteşte de sora lui, o soră mică…

  — A