— Foarte greu… Schimbând numele, personajul era liber să primească voinţa autorului. Aceasta ar fi dăunat cărţii, care e, înainte de toate, sinceră şi, mai ales, disciplinată. Am voit să oglindesc efectiv adolescenţa; cât am putut surprinde cu mijloacele mele, fireşte. Numele îrw erau călăuză inconştientă. Fenomenul e anevoie de înţeles. Numele mi-erau mijloace de control; nu lăsau imaginaţia să adauge…

  — Şi, cu toate acestea, m-ai făcut să spun o sumă de cuvinte pe care ştiu precis că nu le-am rostit, se împotrivi Dinu. Ai lăsat deci imaginaţia să lucreze…

  — Cuvintele nu le-ai spus, dar numai tu le puteai spune. Păstrându-ţi numele de Dinu, eu te aveam precizat în minte, aşa cum eşti aievea. Te lăsam să vorbeşti cum voiai tu. Nu mă interesează dacă ai rostit sau nu cutare propoziţie; ci faptul dacă ţi-am surprins resortul lăuntric; dacă am izbutit, apoi orice frază pe care te las s-o spui, tu o puteai, trebuia chiar s-o spui în aceeaşi împrejurare.

  Începură atunci adevărate polemici. Nu aveam cu mine decât pe prietenul nou.

  — Toate acestea nu au nici o însemnătate, vorbi el. Păcatele romanului, pe care i-am citit în manuscris, sunt altele. Nu vi le spun, pentru că ne-am depărta prea mult. De altfel, dacă se va tipări vreodată, o să avem prilej să revenim. Pe mine mă bucură chiar că ne-a pus numele atât de transparente. Cititorii se vor înşela astfel la apariţia romanului, asupra noastră. Noi suntem de acum personaje. Ori, între personaje şi realitate există deosebiri, şi încă multe. Autorul a căzut singur în cursa pe care ne-o întinsese nouă. Nu ne-a modificat, dar a ales trăsături care i-au plăcut din sufletele noastre. Aşadar: nici nu ne-a creat, dar nici nu ne-a zugrăvit fidel. Va avea, la apariţie, o sumă de neplăceri. Cititorii îi vor scrie: îl cunosc pe X, pentru că, după amănuntele spuse de dumneata, l-am ghicit; dar nu e aşa, în realitate; nu eşti un observator bun.

  — Cititorul nu se va putea plânge, răspundeam eu, pentru că fiecare are dreptul să vadă altfel pe un personaj. Mai mult, aminteşte-ţi ce am spus asupra personajelor secundare: că îi las să dea o replică sau să ajute un fapt şi apoi îi părăsesc fără să comunic lectorului ce s-a mai petrecut cu ei. Aşadar, eu mă pot apăra: personajul X nu seamănă cu cel care trăieşte şi îl cunoşti dumneata, pentru că nu l-am zugrăvit complet…

  — Aceasta e o lacună fundamentală a romanului, observă Petre.

  — Nu cred. Mai întâi, zugrăvirea pe larg şi istoricul fiecărui tip era absurdă într-un Jurnal: după câte se înţelege, acest caiet, nu e menit publicităţii, şi autorul, elev de liceu, adună într-însul material pentru un Roman al adolescentului miop, pe care nu-l va scrie, de altfel, niciodată.

  — E complicat. Cititorul are nevoie de preciziune.

  Preciziunea completă e trucată, e construită şi lasă impresia de tabelă anatomică. Romanul trebuie să fie, înainte de toate, viu. în viaţă, nu toate lucrurile sunt precise. Te cunoşti pe tine, cunoşti, într-un anumit sens şi grad, pe cei câţiva din juru-ţi; mai departe, sunt zece inşi cu care te întâlneşti mai rar, al căror trecut nu-l cunoşti şi nu te interesează… De Ce să schimb orânduiala în roman? De ce să prezint pe fiecare personaj, când nu întotdeauna îl cunosc şi, mai ales, când nu întotdeauna mg interesează?

  — Atunci evită asemenea personaje secundare: adună replicile pe care trebuie să le dea într-un singur personaj, pe care să-l prezinţi şi să-l urmăreşti până la capăt.

  — Aceasta o socotesc un păcat al romanului; mai ales scris sub formă de confesiune. în viaţă realizez un fapt alături de un prieten şi de zece necunoscuţi. Cum aş putea înlătura acei zece necunoscuţi sau superficial cunoscuţi în roman? Cum aş putea afirma că acel fapt, realizat de doisprezece oameni, a fost făcut de doi? Mint atunci viaţa şi las pe cei zece obscuri să vorbească şi să făptuiască în voie… După aceea, îi părăsesc; nu mă mai interesează. Continuu acţiunea cu cele două personaje principale. Dacă ajung într-o împrejurare cu alte personaje secundare, nu le evit; le las să-şi împlinească rolul efemer şi-apoi le uit…

  — Procedeul e riscant. Romanul poate părea bizar, divergent, centrifug. Sfârşind ultima pagină, cititorul va fi nemulţumit; ar dori să ştie ce s-a petrecut cu ceilalţi.

  — Dacă romanul e izbutit, vorbi prietenul meu, cititorul nu poate să aibă asemenea doruri. Pentru că celelalte personaje nu-l interesează.

  — Să lăsăm discuţia aceasta, întrerupse Robert. Eu vreau să-l întreb altceva (către mine): cum m-ai conceput…?

  — Aproape aşa cum eşti în realitate. Pe tine n-am vrut să te cruţ. Eşti un exemplar perfect de ratat al sexului. Nu zâmbi; nu glumesc şi nici nu polemizez cu un personaj. Eu am înţeles de mult, de când te-am convins că eşti un geniu, că aparţii acelei fericite speţe de masculi manques, care se bucură de admiraţia masei şi a femeilor. De aceea te-am şi sfătuit să te faci actor. în fond, mi-eşti drag, pentru că mi-eşti prieten. Nu te pot suferi pe alt plan: ca reprezentant, ca tip de mascul pozeur. Ceea ce urăsc eu în tine nu eşti tu, prieten al meu, ci sensul valorilor pe care le proclami şi le răspândeşti tu. Un simplu Robert nu poate fi primejdios. Dar el perverteşte conştiinţa celorlalţi, îi lasă să creadă că acesta e masculul. Fals şi stupid. Tu aparţii speţei fericite a pseudomasculilor: actorii de mâna a doua, poeţii sentimentali, snobii, afemeiaţii, Don Juanii… De aceea n-am vrut să te schimb şi te-am lăsat aidoma, în primul roman şi în toate celelalte pe care le voi scrie.

  — E un ciclu?

  — Nu ştiu. Dar un anumit material adunat din experienţe nu poate fi folosit decât pentru romane. Viaţa e lungă, iar experienţele nesfârşite. Nu numai experienţele mele; ci ale prietenilor, duşmanilor, profesorilor… Personajul