Grupul nostru, compact înainte de bacalaureat, a fost rupt la Universitate. Ne-am risipit şi ne-am legat de alte grupuri. înlănţuirea de suflete străine poate întrista pe prietenii vechi; dar nu putea fi îndepărtată. Simţeam fiecare chemarea de a pătrunde mai departe, din necunoscut în necunoscut, de a începe cu ei vieţi noi, de a ne desfăta sau suferi, de a ne rupe iarăşi şi a ne încadra mai sus sau mai jos în altă parte.

  Dar ziua Sfântului Ştefan rămânea vechii familii. Eram, încă, prea tineri ca să ne întristăm că toţi acei ani au trecut, că sunt de-acum amintiri. Ne strigam cu porecle din liceu, reconstituiam scenele dureroase zâmbind. Tot ce fusese spaimă, suferinţă, melancolie ne înveselea acum. încercaserăm fiecare, necunoscut celorlalţi, o maturizare sentimentală. Gândul era reconfortant: după ce o perioadă e depăşită, durerile şi neliniştile sunt uitate. Dar dacă izvorăsc alte „dureri şi alte nelinişti, mai nemiloase, mai amare…?

  Cei dintâi veniţi au fost Jean Victor Robert şi Mihail. Jean Victor ajunsese actor la al doilea teatru din oraş. Era înscris la Facultatea de Litere, dar nu-şi trecea decât două examene pe an. Avusese izbândă în teatru, pentru că avea obraz alb de adolescent, era incult, prezumţios şi drăgălaş. Robert era singurul pe care nu l-aş fi lăsat să iasă din liceu. Se socotea încă geniu neînţeles, aşa cum îi insinuasem eu, răutăcios, cu mulţi ani în urmă. îşi crease un personaj şi-l silea să joace în toate rolurile prevăzute şi neprevăzute. Robert se ignora până la absurd. El credea că toţi ceilalţi îl invidiază. Socotindu-se neînţeles şi persecutat, îşi alcătuise o figură dispreţuitoare, ochi distanţi, gură drăcească, glas de scenă. Robert nu putea rosti cel mai neînsemnat cuvânt fără gest teatral. Când râdea, îşi aducea buzele ca la un râs amar de dramă. Povestea întotdeauna cu glas de bariton cald, în timp ce glasul lui era de tenor lipsit de volum. Se plângea, încă, de neputinţa de a lucra din pricina femeilor.

  — Mămico, mă distrug femeile…

  Ofta flatat, cu obrazul lui de fată, pudrat, cu buze cărnoase.

  — în fiecare săptămână le schimb… Ce vrei, mamă dulce, la teatru… Şi aş vrea să scriu o dramă… N-am timp… Uite câte chei am în buzunar. Am şi garsonieră… Şi am de lucru…

  Îşi freca fruntea îngustă, albă, încreţită de sprâncenele ridicate interogativ. Oricât de răutăcios s-ar fi purtat prietenii cu el, Robert nu uita să vină de câte ori era chemat. Prietenii lui cei noi – îngâmfaţi şi invidioşi elevi de conservator, actori beţivi şi blazaţi – îi aminteau, la răstimpuri, nostalgia vechilor prieteni, cu mult bun-simţ şi multă vervă. Robert, deşi se înălţa în mediul de marasm şi mediocritate, înviorat numai de invidie, nu se putea lipsi definitiv de grupul colegilor de liceu.

  Mihail evoluase lent şi sigur. Nu avea nici un păcat, nici o nelinişte, nici o ambiţie; nici o însuşire de seamă. Era înalt, cu o faţă de copil serios şi rece. învăţase întotdeauna bine; citea ultimele cărţi şi le judeca cu creier propriu; citea cu o lună înainte de examen; urma, fireşte, Dreptul. Se mărturisea burghez liniştit şi mediocru. îşi propusese să guste puţin din toate. Frecventa ceaiurile, balurile, premierele cinematografice, cursele. Era bogat, dar nu poza în snob, nici în Don Juan, nici în sportsman. Nu fuma, nu bea; între prieteni îşi îngăduia să piardă, până la o mie de lei, la „chemin de fer”. Era întotdeauna impecabil îmbrăcat. Citea trei ziare zilnic şi două reviste mari lunar, întins pe canapea, cu o pungă de fondante alături. Nu invidia pe nici un prieten, dar îi judeca cu cel mai ager bun-simţ, cu un neaşteptat spirit critic. Şi judecata le-o mărturisea pe faţă. Nu-l stânjenea nimic. îşi purta pretutindeni plictiseala lui de tânăr fără păcate şi fără ambiţii. Entuziasmul lui se înălţa Până la afirmaţia netă: „E foarte bine”. Atât. Nu s-a înflăcărat niciodată, iar revolta şi-o vădea printr-o înjurătură scurtă şi reţinută. Preţuirea vieţii se mărginea, pentru el, la câţiva prieteni şi la o femeie oarecare, îşi întâlnea bisăptămânal amanta în garsoniera închiriată împreună cu Robert. Răspundea plictisit la telefon când doamna sau duduia îl ţinea de vorbă, cerându-i o nouă întâlnire sau invitându-l la un bal. La prieteni ţinea mai mult, pentru că nu-i schimba. Se adunau, aproape în fiecare după-amiază, în odaia cu sofa şi patefon. Sfârşeau cutii cu bomboane, beau cafele şi comentau articolul lui „Trăsnea”, rolele lui Robert, poemele prietenului blond, viciile, păcatele, cancanurile, zvonurile oraşului monden. Seara ieşeau împreună la spectacole.

  Pe Mihail nu l-am înţeles. Spiritul critic îl echilibra sufleteşte, eleganţa trupului, tinereţea şi avuţia îi erau garanţii de fericire; totuşi, el nu muncea, nu urmărea nici un ţel, nu aştepta nici o bucurie. Dacă ar fi murit în zece zile sau în optzeci de ani, nu s-ar fi supărat, totul îi era indiferent. Căuta să petreacă, numai cât mai comod, să nu se consume, nici să nu se neliniştească. îi lipsea încă ceva, şi ar fi fost un organism armonios şi viu. Poate acel preaplin care dă sens activităţii şi ritm dinamic vieţii…

  S-a adunat curând tot grupul: Radu, Dinu, Petre, Noschuna, prietenul meu şi alţi câţiva. Erau toţi înfierbântaţi de revelaţia pe care le-o făcusem; publicarea capitolului de amintiri asupra „Muzei” din Romanul adolescentului miop. Protestau şi comentau.

  — Nu trebuia să pui numele adevărate, se revoltă Noschuna, în casa căruia se realizau producţiile dramatice ale „Muzei”.

  — De ce? O dată ce n-am creat un personaj, nu l-am transfigurat prin imaginaţia şi voinţa mea şi, mai ales, nu i-am dat un rol însemnat, ci l-am lăsat să spună două cuvinte şi să dispară, îi pot lăsa numele din viaţă…

  — E jenant pentru el.

  — Deloc. Cartea mea e un roman şi o culegere de amintiri. Dacă nu m-am jenat eu, personajul romanului autobiografic, să mărturisesc atâtea indiscreţii de adolescent, de ce să se jeneze personajele secundare? E o simplă cronică, toate capitolele care îi privesc…

  — Puteai,