să-ţi cultivi patima, să-i dai un sens metafizic, s-o proiectezi pe un fundal cu proporţii şi sugestii cosmice… Cum vezi, încerc să-ţi dau prin cuvinte mari impresia pe care o simt eu când vorbesc despre ambiţie. Te-aş fi voit prometeic; tu nu izbuteşti să fii nici un Rastignac…

  — Eu trebuie să ajung. Neliniştile tale metafizice m-ar fi împiedicat să progresez real, politic…

  — Dacă patima e autentică, orice progres e inutil; niciodată nu o vei mulţumi. Ambiţia, ca şi gloria, te întărâtă şi te chinuie cu cât le urci culmile. Adevărul acesta e jenant de banal. Orice satisfacţie pe care o vei câştiga îţi va scurma pofte îndoite. Eu cred că numai lipsindu-te de un lucru, ajungi să-l stăpâneşti şi să-l guşti.

  — Un paradox. Pe tine au început a te bate vânturi mistice. Sunt la modă acum…

  — Depinde ce înţelegi prin misticism. Femeile şi societăţile feminizate au avut întotdeauna nevoie de un reconfortant teozofic. Surogatele pe care le cunoaşteţi voi, intelectualii şi mondenii, sunt tot atât de puţin mistice cum sunt ştiinţifice broşurile de trei franci ale abatelui Mo-reaux…

  — O ironie?

  — Nu, o punere la punct. Misticismul meu nu e o influenţă livrescă, nici o maimuţăreală snoabă. E o experienţă etică; în curând, va ajunge, poate, chiar o experienţă religioasă. Deşi, noi suntem generaţia ursită să căutăm pe Dumnezeu…

  — Cei dinaintea noastră…?

  — L-au pierdut; absurd şi stupid, fără torturi lăuntrice, fără crize. Eu cred că li s-a luat Dumnezeul, ca să poată lucra mai comod în mediocritatea lor.

  — Polemizezi.

  — Nu; mă plâng că tu, dintr-o generaţie care ancorează orice acţiune şi orice valoare într-un plan transcendent, actualizezi o ambiţie trecută…

  — Eu sunt dus de voinţa mea.

  — Ar fi multe de spus asupra voinţei tale… Oricum ai fi, însă, te prefer celorlalţi…

  — Obsedanta doctrină a virilităţii, nu?… Acum ai dreptate. Cred ca patimile masculine sunt menite suferinţei; iar eu sufăr mult, aceasta iarăşi ţi-o spun…

  În acea iama, Petre a cunoscut o studentă de la Arhitectură. Ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Se aflau tot timpul împreună. Eu înţelegeam, şi tăceam. într-o noapte, Petre m-a vizitat, neliniştit şi abătut.

  — Ştii ce se petrece cu mine? Sufăr o criză de adolescentism. îmi place o fată… Iar în loc s-o seduc, m-am îndrăgostit de ea… E cel mai impropriu mijloc de a mi-o apropia… Sunt stupid, iremediabil stupid… Am ajuns să-mi fie teamă. O iubesc; e revoltător, nu?

  — Nu.

  Priviri, în adâncul ochilor.

  — Tu îmi vorbeşti ciudat. Şi apoi, te contrazici cu principiile tale.

  — Principiile” mele nu sunt împotriva dragostei, ci împotriva anulării, a idiotizării nostalgice prin dragoste.

  — Ştii ce-mi spuneai astă-toamnă? Că tinereţea e un timp primejdios; că nu sunt mântuiţi decât nebunii.

  — Exagerezi formula. Eu am spus numai că tinereţea e ispitită de mediocritatea sentimentală şi cerebrală, de iluzia unei fericiri comode; şi am mai spus că numai o hotărâre nebunească, adică realizată de-a lungul a oricâte împotriviri, poate s-o mântuie. Criza tinereţii nu poate fi depăşită decât ajutat de o patimă, de o nebunie. Iată ce am înţeles eu atunci.

  — Ai avut dreptate. Eu simt că am să cad, că am să mă înec dacă nu sugrum dragostea.

  — De ce s-o sugrumi?

  — Pentru că e stupidă, pentru că mă împiedică să ajung; o iubesc într-atât, încât am cerut-o în căsnicie. Sunt aproape nebun. Are să treacă, nu…?

  — Totul trece… Eu sunt obsedat de refrenul acesta. încearcă să ţi-l împlânţi în creier, în suflet, în viscere…

  — O iubesc, o iubesc. Numai ţie îţi spun; trebuie să-ţi spun. Ştiu că e umilitor, ştiu că e stupid, dar nu mai mă pot stăpâni… O iubesc ca un adolescent. înţelegi tu nebunia faptei mele când am cerut-o de soţie? Am vrut să fug; nu se poate, mai am examene… Sunt un neghiob, sunt lipsit de voinţă, sunt un rob…

  Petre se tânguia. Cum l-aş fi putut ajuta? îl mângâiam cu ochii. Mă interesa, nu ca prieten, încordarea cruntă dintre cele două patimi. Nu ştiam dacă va birui ambiţia sau dragostea. Mă gândeam că, dacă ar fi stăpânit acel sens metafizic de care îi vorbisem, ambiţia lui Petre ar fi biruit, deşi de-a lungul unei dureri înzecite.

  „Dacă va izbuti să rămână nebun până la capăt, Petre îşi va depăşi criza tinereţii. Se va realiza atât cât îi va îngădui esenţa inferioară a patimei. Poate Petre crede înfericire; atunci va ajunge un soţ nenorocos.

  Un tânăr nu trebuie să creadă în fericire. Năzuinţele lui ar purta atunci o tragică şi austeră sobrietate. Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea. Nu pesimism; ci luciditate, calm, voinţă eroică, adică masculină şi ascetică.”

  Acestea le-am scris în Jurnal, după despărţirea de Petre. Criza lui nu-şi apropia sfârşitul. Eu m-am depărtat iar de prieteni. Petre nu mi-a mărturisit nimic. Suferea, luptând. îşi ghicea înfrângerea.

  Eu îmi urmam drumul amar, necunoscut de nimeni. Bănuiam, în suflet, semne de răfuieli sângeroase. Nu îmi era teamă. Zi şi noapte, munceam călindu-mă. „Toate acestea sunt pregătiri, îmi spuneam. Va trebui să se împlinească şi faptul.”

  XX. PERSONAJELE JUDECĂ A UTOR UL.

  A treia zi de Crăciun, ne-am adunat – ca în toţi anii – la Fănică. Pentru noi, sărbătoarea aceasta e ciudată şi necesară. în acele douăsprezece ceasuri, cât rămânem împreună, vieţuim din nou liceul. Invitaţii lui Fănică sunt colegii, nedespărţiţi în ultimele clase. După-amiaza, seara şi noaptea Sfântului Ştefan stăpânesc strania însuşire de a ne face să uităm tot ce ne-au dăruit anii şi de a ne socoti iarăşi colegi de liceu şi personaje din Romanul adolescentului miop.