Ajungând, nu am putut lucra nimic câteva zile. Am scris în Jurnal: Jaşul a fost mult mai primejdios decât socotesc, chiar acum. Călătoria iu m-a obosit, ci mi-a anulat patru zile. Niciodată nu m-am simţit mai slab. Ar fi prea multe de spus. Eu înţeleg prea bine de ce trebuie să fiu 'Wpotriva Moldovei. Biruinţa mea a fost o părere. Am să încerc să mă apropii, cât mai mult, de Viorica. Voi încerca, asupra-i, experienţa împlinită cu Nişka; îi voi da un suflet. Nişka nu mai mi-e acum enigmă. De altfel, ea îşi va petrece timpul cu gazda noastră din Iaşi. Eu înţeleg; poate înţelege şi ea.

  Trebuie să reiau munca de la începutul toamnei. Totul trece. După câteva săptămâni de regim şaisprezece ore pe zi muncă, orice urmă de sentimentalism dispare. Şi, mai ales, mult calm, multă sobrietate. Nu trebuie să ştie nimeni că m-am întors de la Iaşi înfrânt. Şi nici lupta care începe nu trebuie vestită cu surle. Chiar programul înscris solemn aici, în Jurnal, e absurd. Nu mai sunt un adolescent. Fapte.

  Pentru aceasta, amintind că ochii Vioricăi sunt fără pereche, închei”.

  XIX. VRĂJMAŞUL LUI PETRE.

  Pe prietenul meu îl înţelesesem din liceu: el voia să ajungă. îşi mărturisea rar ambiţia care-l rodea şi-i scurta somnul. Dar se trăda; îşi alegea relaţiile, căuta cât mai multe cunoştinţe, se informa asupra influenţelor politice, nu lipsea de la nici un ceai aristocrat, flirta cu dudui bogate, vorbea la seminalii, vizita pe profesorii care îi puteau fi cândva de folos. Toţi ştiau că Petre vrea să ajungă şi toţi îi încuviinţau ambiţia. Câteodată era duşmănos, râdea rău, zvârlea glume înveninate. Cel mai bun prieten „nu preţuia” nimic, dacă Petre se afla într-un cerc care trebuia covârşit. La seminarii, când nu avea dreptate împotriva unui prieten, nu ceda. Nu ceda niciodată când se aflau de faţă străini. Anii de dialectică şcolară şi inteligenţa lui ascuţită îi foloseau să răstoarne argumente pentru o clipă de ezitare a adversarului, pentru un cuvânt gân-găvit printr-o întrebare răspicat pusă sau o formulă, sau un nume. Orice s-ar fi întâmplat, el trebuia să biruiască întotdeauna.

  Muncea, dar voia ca munca lui să fie cunoscută şi răsplătită. Nu citea decât cărţi care îl puteau ajuta ca avocat şi om politic sau romane ultime pentru discuţiile mondene, sau cărţi de erudiţie vulgarizată, din care memoriza amănunte şi citate pentru seminarii. Eu cred că îl interesau istoria şi filosofia, dar nu avea timp să le adâncească. In fiecare după-a-miază pleca; la Universitate, la ceaiuri, la prieteni. Descoperise un mijloc excelent de a-şi completa cultura; ruga pe prieteni să-i rezume ultimele cărţi citite. Fireşte, păstra foarte puţin din miezul cărţilor. Dar » ajungea, pentru ceilalţi. Putea pomeni cartea la facultate sau în saloaneA învăţat englezeşte, plătind scump, numai pentru că era „un hoffl-me du monde”. Literatura engleză nu se discuta în saloane; el nu citea englezeşte. înainte de premiera Sfintei Ioana şi-a cumpărat volumul W1

  Shaw, l-a citit şi a pomenit de el în tot timpul reprezentaţiilor, pronun-ţându-l impecabil: Saint Joan.

  M-a ajutat şi a muncit pentru revista universitară; aceasta îi era un mijloc bun de a-şi câştiga admiraţia profesorilor; nădăjduia să ajungă profesor universitar. Revista îl interesa, fireşte; îi înţelegea şi rostul, şi necesitatea. Dar, judecând astfel, sunt atâtea lucruri bune de făcut în Universitate… Petre ar fi lăudat munca noastră, şi atât; dacă nu ar fi înţeles roadele, nu ar fi lucrat alături de noi. El era destul de inteligent ca să aprecieze o activitate şi să nu se angajeze decât cântărind riscurile şi vremea pierdută.

  Eram tot mai buni prieteni. Amândoi ne înţelegeam şi ne schimbam gândurile. în amândouă sufletele rămânea o taină, bine păzită. Eu i-o întrezăream pe a lui; şi poate el mi-o bănuia. Ştiam că prietenia este un fapt, iar ambiţia altul. Petre era un pătimaş, orbit. De ce m-aş fi supărat dacă trebuia să treacă peste mine, într-un anumit ceas, la o răspântie? îl înţelegeam atât de bine, încât îl îndrăgeam şi mai mult, după ce îmi mărturisea că sunt zile în care mă urăşte, zile în care mă invidiază. îşi purta răzbunările întregi, fără să uite nici cea mai neînsemnată răfuială. Eu nu puteam să mă răzbun asupra altuia. Eu înţelegeam răzbunarea ca o pornire de ură menită să mă depăşească pe mine, să-mi împrospăteze puterea de muncă, să mă îmboldească spre creare. Mă răzbunam înăl-ţându-mă, iar nu lovind. Petre lovea, înveninat şi zâmbitor. Nu-i puteau surprinde răzbunarea decât cei care îi pătrunseseră patima. îşi voala ura până la glumă, bagatelizând-o.

  Prietenul meu şi-a păstrat, nemărturisită ani mulţi, ambiţia. Cea mai cruntă umilinţă a simţit-o într-o noapte caldă, la începutul vacanţei. Am întârziat mult, noi doi, la o masă dintr-o grădină, cu vin bun. Ochii lui Petre se tulburaseră. Ne-am amintit anii de liceu, duşmăniile şi prieteniile noastre, după-amiezile de la „Muza”, societate cultural-dramatică. Ne-am uitat înapoi; bătuserăm drum drept, fără să cădem, noi doi. Atunci, mărturisindu-i sensul vieţii mele, Petre şi l-a trădat pe al lui. Eram înspăimântat ascultându-l, deşi adevărul îl intuisem, împreună cu aţâţi alţii, de ani. Mi-a spus cum scrâşneşte din dinţi la vestea izbânzii vreunuia dintre noi, cum tresare nopţile din visuri care îi potolesc setea de faimă şi putere politică. Mi-a spus cum nu-şi are o zi de linişte, cum nu poate uita, cum e ros amar de pofta care îl stăpâneşte. Acum, e prea târziu ca să se vindece. Singura mântuire, să ajungă efectiv, să nu se mai aline cu visuri.

  — Eu îţi admir ambiţia, vorbii eu. E o patimă bărbătească, aprigă, de care nu trebuie să te ruşinezi şi pe care nu trebuie s-o ascunzi…

  — Uiţi că tăinuirea ambiţiei mi-e poruncită chiar de ambiţie. Eu vreau să ajung politiceşte; trebuie să lucrez ca un om politic; ascuns şi prudent…

  — Acesta e tocmai amănuntul care nu-mi place. Ai o ambiţie restrâns politică, de parvenit. Tu trebuia