laşul, aşteptat cu ochii, pe scara vagonului umed de ploaie şi pătat cu funingine… Gara. pe care n-aş recunoaşte-o, înţesată de tineret, de dudui cu cocarde, de steaguri… Am fost împins pe un coridor de mulţimea congresiştilor, ovaţionând. în piaţă, ne-am orânduit în convoi larg şi nesfârşit. Căutam, ascultam urale. Păşeam zâmbind, cu valiza în dreapta, cu braţul Nişkăi în stânga. Amândoi păstram de ani nostalgia laşului, îndrăgit în liceu, o dată cu cele dintâi lecturi moldoveneşti, visat în primăveri singuratice, dorit… Simţeam cum ne mângâie duhul oraşului cu tăceri, cu ascunzişuri de suflet, cu melancolii… Şi primeam duhul străin, otrăvit, în lumina voinţei şi creierului meu, dur, aspru, rece. Lăsam să se strecoare cu ochii pe uliţi, pe cer, la Nişka nelinişti şi tristeţi pe care, în mansarda mea, le-aş fi smuls cu cleşte îngheţat. Simţeam cum văzduhul oraşului mă încingea, mă răscolea, mă încovoia. Şi nu voiam să încerc scuturare îndârjită, ci zâmbeam, braţ sub braţ, cu Nişka.

  Deschiderea congresului la Teatrul Naţional, gemând de tineri cu cocarde tricolore. N-am auzit nici un discurs în întregime. Nu puteam fi atent. Problemele îmi erau necunoscute, şi nu voiam să accept concluziile referenţilor fără să pipăi încheieturile obârşiei. Şi apoi, mă gândeam că nu rămân decât trei zile în laşul dorit de ani. Şi erau zile de toamnă frumoasă, şi păşeam tot mai departe, în jos de Copou. Şi nu ştiam ce să văd şi să culeg mai întâi: uliţe, case cu cerdacuri, alei, idilele, teii…

  Cea dintâi masă, în restaurantul cu stăpân fericit, împreună cu toată „elita”… Nu mai mi-amintesc nimic; nici glumele lui Gaidaroff, nici tăcerile lui Bibi, nici toastul intim pe care l-am ridicat pe rând, nici ilustraţiile pe care le scriam preşedintelui şi vicepreşedintelui, acoperite cu semnături violete, în josul unei date: 28 noiembrie… Nu-mi amintesc decât cea dintâi coborâre în Copou, neliniştiţi de apropierea teiului sacru. Nişka era cu adevărat înduioşată. Toţi ne vădeam schimbaţi. Şi eu care înţelegeam şi mă lăsam purtat de curent… Un singur gând: toate acestea vor trece; eu voi rămâne iarăşi singur, şi atunci mă voi stăpâni; pentru că un suflet nu ajunge stăpân decât în singurătate.

  Noaptea am petrecut-o împreună cu Gaidaroff în odaia unde ne încarteraseră de la centru; el vorbindu-mi de Mânucă, eu tăcând, cu ochii în jar. Regretam că nu-mi luasem Jurnalul. Pe altă hârtie, nu puteam scrie. Tot ce am simţit atunci, am uitat… Am uitat şi niciodată nu-mi voi mai aduce aminte…

  Dealurile laşului le-am văzut; pluteau în aburi viorii. Am urcat şi la Cetăţuie. Am cutreierat mahalalele. Nişka a voit să privească mormintele proaspete şi monumentele din cimitir. Am întovărăşit-o peste tot. Fireşte, în cimitir a lăcrămat. Apunea soarele; trecuseră două zile de congres; se apropia întoarcerea. Lângă morminte, sunt întotdeauna îmboldit către reculegere. Atât. De ce să plâng? Nu apune şi.nu răsare soarele în fiecare zi pentru minei…

  Acolo, alături de Nişka, am fost trist. „îmi îngădui prea multe slăbiciuni”, gândeam. Şi zâmbeam, strângând braţul Nişkăi.

  Balul. Cercul nostru era nedespărţit; a intrat în sala sufocată de perechi, după ce intrase în cofetăria vecină. Nişka iar se schimbase. Nu mai era tristă, nu mai era gânditoare. Vorbea mult şi râdea.

  Nu se mai putea dansa. Grupurile se frângeau în mulţime, se fărâmiţau în perechi. Ce ne-am spus noi, atât de atenţi unul la altul, noaptea întreagă? Aş fi dorit mult să ştiu cele ce gândeau membrii „elitei”-' Eram, fără îndoială, asimilaţi îndrăgostiţilor în ajun de tainică logodnă.

  Dimineaţa, Nişka mi-a dat un plic, pe care însemnase data; o fâşie cât o palmă din rochia ei de bal.

  — Aseară am îmbrăcat-o ultima dată… Era aproape o zdreanţă…

  Ochii Nişkăi erau aceiaşi; şi ai mei.

  Amândoi, am fost oaspeţii studentului bălai şi blând pe care Nişka îl cunoscuse în tren, cu familie străveche în oraşul boieresc. Studentul o îndrăgise. Eu mă trudeam să-i fac prieteni; apoi, dacă aş fi izbutit, aş fi niers mai departe; îi voiam logodnici.

  N-am spus Nişkăi nimic; dar ea se purta ca şi cum mi-ar fi ghicit şi împărtăşit gândurile. Râdea mult împreună cu studentul bălai, îl întreba curioasă amănunte ieşene, îl ruga să ne ducă în redacţia Vieţei româneşti. Poate, băiatul îi plăcea cu adevărat. Avea mâini albe, cu degete lungi; avea nasul drept, buze roşii şi nume cu faimă. Şi-o îndrăgise. Eu eram fericit. Mă desfătam gândind că vieţile lor se vor împreuna din voinţa mea. Şi mă desfătam căutând amănunte pentru întovărăşirea lor.

  …Vizita în redacţia Vieţei româneşti, printre redactori care ne priveau surâzând cu înţeles şi clipind din ochi, pe noi, trecători oaspeţi din oraşul cu fabrici… Mă sufocam. Situaţia era penibilă. Fetele trebuiau să zâmbească, stânjenite. Eu mă prefăceam că ascult atent discuţia ocazională dintre studentul bălai şi directorul revistei – ochi cu spaime, cu cearcăne, cu luciri drăceşti sub sprâncene cărunţite de fumul ţigărilor -asupra circulaţiei pe strada Lăpuşneanu. Când ne-am spus: „Bună seara”, am răsuflat. Am alergat pe scări. Mă aşteptam să aud hohotind în urma noastră.

  Cea din urmă oară, prin Copou, cu studentul îndrăgostit de Nişka. Eu mă bucuram că sunt uitat. înţelegeam sufletul Nişkăi până în unghere. Doar eu i-l dăruisem astfel; mai vast, mai neliniştit, mai dornic. Orice ar fi încercat, nu s-ar fi putut smulge din privirile stăpânului ei.

  Studentul nu ştia ce să creadă. Se temea să nădăjduiască. Ne crezuse îndrăgostiţi, poate chiar făgăduiţi. Râdeam. L-am bătut prieteneşte pe umăr.

  — Nu suntem decât nişte prieteni ciudaţi. Ea mă ajută la studii; eu o ajut să-şi găsească un tovarăş pe care să-l iubească. Ii sunt confesor, şi mi-e colaboratoare…

  De ce nu mi-a privit mai adânc ochii…?

  S-au întors împreună, într-un compartiment din vagonul Politehnicei. Eu am rămas singur cu Viorica pe culoar. îi vorbeam mult şi cald. Eram nespus de