pot să-i sufăr! Nu ştiu dacă trebuie să-ţi mulţumesc dacă acum toţi mi se par nişte în-aâmfaţi, nişte păpuşi parfumate, mediocri şi stereotipaţi… Mă enervează…

  — Cu atât mai rău pentru tine, pentru că, orice ai face, tot trebuie să-i suporţi… De altfel, imbecilii sunt inofensivi, dacă ştii să te izolezi…

  — Sunt obraznici, se cred frumoşi, se cred seducători, se cred inteligenţi…

  — Poate sunt…

  — Nu e adevărat. Eu am început să flairez tipul perfect masculin. N-am întâlnit niciunul care să-i semene; nici la facultate, nici în saloane, nici pe stradă…

  — Exagerezi, Nişka, zâmbii eu ca să-mi ascund bucuria.

  — Nu, nu!… Mă revoltă; nu ştiu cum să le spun; nici „paiaţe” nu e de ajuns… Nu muncesc, nu sufăr, nu se bucură… Pozează…

  — Nişka, e prudent să spui toate acestea cu mai mult calm; suntem într-o sală cu mulţi străini…

  — Puţin îmi pasă!

  Nişka, ţi-ai Însuşit tot ce am dorit eu, de mult. să ştii… Te apropii, chiar, de o concepţie etică a masculului… Mai trebuie să faci un singur pas.

  Să taci. De ce să-i superi spunându-le că sunt imbecili şi paiaţe? Dacă poţi, râzi. Fereşte-te să nu te atingă; atât. Nu le spune adevărul aflat de tine, pentru că tu eşti o femeie, şi femeia nu poate să lupte…

  În seara aceea am scris în Jurnal: „Nişka face progrese primejdioase. Fără să vrea, îmi judecă sexul după un criteriu care nu mai e feminin. A ajuns să fie tot atât de pretenţioasă ca şi un suflet viril. Dacă Nişka nu-şi va întâlni un dezastru apropiat, în mediocritate, dacă nu va uita ceea ce a învăţat de la mine, va suferi mult, mult. Bărbaţi visaţi de ea se găsesc rar de tot, şi numai prin cărţi.”

  Noaptea, Gara de Nord aştepta două trenuri, la amândouă se ataşaseră vagoane studenţeşti pentru congres. Pe peron, în restaurant, pe săli, pe coridoare, furnicau studenţi şi studente. Călătorii de toate zilele erau Purtaţi, risipiţi, striviţi. Nimeni nu mai încerca rânduiala disciplinată. Aflând că primul tren pleacă în câteva minute, studenţii au năvălit în toate vagoanele, s-au îndesat în compartimente, au ticsit coridoarele, I s-au aşezat pe trepte. Controlorul, şefii! trenului, hamalii disperaseră.

  — Domnii studenţi să poftească jos… Se face alt tren la nouă patruzeci…

  Anevoie, au izbutit să coboare câţiva. Trenul a plecat cu întârziere în uralele celor rămaşi.

  Fiecare îşi căuta sprijin la cunoscuţii cu trecere, la membrii comitetului general. Preşedinţii de cercuri judeţene de societăţi îşi pierduseră răbdarea asaltaţi de curioşi, de părinţi, de studente timide. Când au sosit vagoanele în gară, năvala s-a dezlănţuit. După un sfert de ceas, totul se liniştise.

  În compartimentul nostru de clasa a treia nu exista lampă. S-au aprins lumânări, aduse de congresişti prudenţi. Ne-am adunat, toţi cei din „elită”, pe două bănci de lemn. Nişka era exaltată.

  — Plecăm! Plecăm…!

  — La Iaşi, mă bucuram eu să-i chinui entuziasmul şi, de fapt, nu plecăm; ci, suntem duşi. Nu te supără nuanţa…?

  Pe Nişka, în noaptea aceea, nu o supăra nimic. Râdea, zâmbea, lăuda, îmi strângea braţul, săruta pe Bibi şi pe Viorica.

  — Nu ştiu ce am, nu ştiu ce am…

  Se întrista. Eu mă prefăceam că nu înţeleg nimic

  — Poate ţi-e somn…

  De ce nu pot zugrăvi aici surâsul Nişkăi?

  Am plecat. Noi doi am rămas la fereastră. Noaptea era neaşteptat de senină pentru sfârşit de noiembrie. Ne lovea*vânt peste creştete, şi aceasta ne desfăta. Am tăcut amândoi. Eu încercam să-mi precizez simţământul către Nişka. Ea poate nădăjduia o destăinuire. Cum i-aş fi putut spune Nişkăi că destăinuirea era altceva, atât de monstruos înaltă, încât ar fi înmărmurit-o? Tăceam. Din compartiment, ceilalţi ne iscodeau suspect.

  Ameţită de vânt, Nişkăi îi fu somn. Adormi pe umărul lui Bibi. De câte ori o vedeam ostenită, mă cotropeau puteri proaspete, nebănuite, sălbatece. Nu am înţeles multă vreme de ce creşteam eu înţelegând că o tovarăşă de a mea se năruie, se pleacă biruită.

  Pentru că toate compartimentele tânjeau într-un ritm de meschină veselie, mi-am amintit de,jocurile” domnului Elefterescu. iMi-au fost, întotdeauna, nesuferite; săruturi umede pe obraji străini, sub ochi răi, invidioşi, lubrici… De ce l-am propus, cu îndrăzneală, unor necunoscuţi şi necunoscute? L-au acceptat cu exclamaţii. Se aflau, alături de noi, grupuri de studente enigmatice şi studenţi deşănţaţi. Studentele socoteau că par dezgheţate dacă repezeau riposte cu insinuări. Studenţii se recunoşteau inteligenţi dacă puteau vorbi mult, repede, tare, fără să clipească la pasajele riscante, fără să se intimideze în faţa unei replici juste, fără să ezite în ceasul când insinuarea trebuia să se pogoare în fapt. Fireşte, nu toţi studenţii din vagonul nostru, nici toate studentele nu se subsumau aceluiaşi tip. Dar, în noapte, în tren, în drum către un congres, se nivelaseră. Simţeam, fără să'fiu stânjenit, porunca de a-i ajunge. Vorbeam tare şi degajat, râdeam şi foloseam la verbe persoana a doua singulară, cu studente necunoscute. Toate acestea mă desfătau.

  Am avut o şovăire când a trebuit să sărut pe o blondă de mediocră frumuseţe, căreia colegele îi spuneau: „studenta din Viena”.

  — Haide, domnule, nu mă plictisi…

  Încurajarea m-a enervat. Nu era prea greu, dacă îmi poruncisem, să sărut o blondă necunoscută. Grupul meu a aplaudat. Se pasionaseră de noul joc şi de bunăvoinţa colegelor străine. Nişka se deşteptase şi mă privea. Am privit-o şi eu şi am vorbit înainte, mult, gălăgios. Nu voiam să creadă că sunt legat de ea şi că nu puteam culege desfătări, singur.

  Jocul dura. Nişka m-a chemat la fereastră. Am întrebat-o dacă vrea să intre şi ea în joc. Mi-a răspuns că-i e somn.

  — Mă laşi să dorm cu capul pe genunchii tăi…?

  Fireşte. Ea se prefăcea că doarme; eu îi răsuceam buclele, una câte una. Cercetam cu ochi ascunşi dacă mă priveşte cineva. întâlneam mereu zâmbetul vioricăi. De ce nu obosea?

  Cât i-a trebuit Nişkăi