trebui să spunem nimănui despre planul nostru. După această noapte, eu mă voi întoarce în Germania şi tu vei rămâne aici, la fratele tău. Toată lumea este de acord că acest război nu poate dura mai mult de câteva săptămâni, cel mult luni. De îndată ce se va termina, dacă vom fi în continuare în viaţă, vom da lumii vestea cea bună şi ne vom începe noua viaţă împreună.

Iar în caz că nu voi supravieţui, te rog să petreci cu mine o noapte de desfătare ca soţ şi soţie.

 

Te iubesc.

W.

P.S. Germania a invadat Belgia acum o oră.

 

În mintea lui Maud era un vârtej de gânduri. Căsătoriţi în secret! Nimeni nu va şti. Superiorii lui Walter vor avea în continuare încredere în el, neştiind despre căsătoria sa cu o femeie din tabăra inamică, iar el va putea lupta aşa cum i-o cerea onoarea, ba chiar putea lucra la contrainformaţii. Bărbaţii aveau să o curteze mai departe pe Maud, crezând-o singură, însă avea să se ocupe ea de ei: doar îşi respinsese pretendenţii timp de atâţia ani. Vor fi despărţiţi până la sfârşitul războiului, care avea să vină după cel mult câteva luni.

Fitz îi întrerupse gândurile.

— Ce zice?

Maud se pierdu cu firea. Nu-i putea spune nimic din toate astea lui Fitz. Cum putea să-i răspundă la întrebare? Se uită din nou la foaia de hârtie crem şi la scrisul drept şi ochii îi căzură pe post-scriptum.

— Zice că Germania a invadat Belgia azi-dimineaţă, la ora opt.

Fitz îşi lăsă jos furculiţa.

— Deci asta e!

Până şi el părea şocat.

Mătuşa Herm rosti:

— Biata Belgie! Cred că germanii sunt cei mai groaznici bătăuşi. Apoi avu brusc un aer confuz şi adăugă: Cu excepţia lui Herr von Ulrich, desigur. Dumnealui este fermecător.

Fitz zise:

— S-a cam ales praful de cererea politicoasă a guvernului britanic.

— Este o nebunie, rosti Maud dezolată. Mii de oameni vor muri într-un război pe care nu şi-l doreşte nimeni.

— Credeam că o să susţii războiul, spuse Fitz un pic contrariat. La urma urmei, vom apăra Franţa, care este singura democraţie adevărată din Europa, în afară de a noastră. Iar duşmanii noştri vor fi Germania şi Austria, ale căror parlamente alese nu au practic nicio putere.

— Însă aliatul nostru va fi Rusia, rosti Maud cu amărăciune. Deci vom lupta să conservăm cea mai brutală şi înapoiată monarhie din Europa.

— Ah, înţeleg ce vrei să zici.

— Toţi cei de la ambasadă au primit ordin să împacheteze, spuse ea. S-ar putea să nu-l mai vedem niciodată pe Walter.

Lăsă scrisoarea jos, nepăsătoare. Dar nu-i merse. Fitz zise:

— Pot să văd şi eu?

Maud îngheţă. Nu putea să-i arate răvaşul. Nu numai că ar fi închis-o undeva: dacă ar fi citit propoziţia despre noaptea de desfătare, ar fi luat pistolul şi l-ar fi împuşcat pe Walter.

— Pot? repetă Fitz, cu mâna întinsă.

— Bineînţeles, rosti ea.

Ezită încă o secundă, apoi se întinse după scrisoare. În ultima clipă îi veni inspiraţia şi îşi dărâmă ceaşca, vărsând cafea peste foaia de hârtie.

— O, la naiba, exclamă ea, observând cu uşurare că, din cauza cafelei, cerneala albastră se împrăştiase, iar cuvintele deveniseră ilizibile.

Grout se apropie şi începu să facă curat. Prefăcându-se că îl ajută, Maud ridică scrisoarea şi o împături, asigurându-se că scrisul care nu fusese afectat de cafea era astfel şters.

— Îmi pare rău, Fitz, zise ea. Dar adevărul este că nu mai erau şi alte informaţii.

— Nicio problemă, răspunse el, întorcându-se la lectura ziarului.

Maud îşi lăsă mâinile în poală pentru a le ascunde tremurul.

(II)

Acesta era însă doar începutul.

Lui Maud avea să-i fie greu să iasă din casă singură. Ca toate doamnele din înalta clasă, nu trebuia să meargă nicăieri neînsoţită. Bărbaţii pretindeau că asta se datora grijii lor de a ocroti femeile, însă de fapt era o modalitate de control. Fără îndoială că lucrurile nu aveau să se schimbe până când femeile nu câştigau dreptul de vot.

Maud îşi petrecuse jumătate din viaţă încercând să găsească modalităţi de a încălca această regulă. Trebuia să se furişeze din casă fără să fie văzută. Asta urma să fie însă destul de greu de realizat. Deşi în casa lui Fitz din Mayfair locuiau doar patru membri ai familiei, mai erau încă o duzină de servitori la orice oră.

Şi apoi, trebuia să-şi petreacă noaptea în altă parte fără ca nimeni să-şi dea seama.

Îşi pregăti planul cu atenţie.

— Mă doare capul, zise ea după ce termină prânzul. Bea, te superi pe mine dacă nu cobor diseară la cină?

— Sigur că nu, rosti Bea. Te pot ajuta cu ceva? Vrei să trimit după profesorul Rathbone?

— Nu, mulţumesc, nu-i nimic grav.

O durere de cap care nu era gravă reprezenta eufemismul obişnuit pentru ciclul menstrual şi toată lumea accepta scuza fără vreun alt comentariu.

Până acum, toate bune.

Urcă în camera ei şi sună după cameristă.

— Mă duc să mă întind în pat, Sanderson, spuse ea, începând un discurs pe care şi-l pregătise cu grijă. Probabil că o să stau acolo toată ziua. Te rog să le spui celorlalţi servitori că nu vreau să fiu deranjată pentru nimic în lume. S-ar putea să sun pentru cină, dar mă îndoiesc: simt că aş putea dormi o zi întreagă.

Astfel, absenţa ei avea să treacă neobservată tot restul zilei.

— Sunteţi bolnavă, Înălţimea Voastră? întrebă Sanderson, părând îngrijorată.

Unele doamne cădeau des la pat, însă pentru Maud era ceva rar.

— Este bătaia de cap a femeilor, doar că acum este mai rău decât de obicei.

Sanderson nu o credea, îşi dădu Maud seama. Deja o trimisese azi pe cameristă cu un mesaj secret, ceea ce nu se mai întâmplase înainte. Sanderson ştia că se petrecea ceva neobişnuit. Însă cameristele nu aveau voie să-şi ia stăpânele la întrebări, aşa că Sanderson avea să rămână cu mirarea.

— Şi nu mă trezi dimineaţă, adăugă Maud.

Nu ştia la cât urma să se întoarcă sau cum urma să