Se zări în oglinda ovală. Avea părul răvăşit şi cămaşa de noapte mototolită. O încruntătură îi încreţea fruntea şi îi trăgea în jos colţurile gurii. Îşi scoase dintre dinţi un fragment dintr-o legumă verde. „Dacă m-ar vedea acum, se gândi ea, poate că nici nu ar mai vrea să se căsătorească cu mine.” Apoi îşi dădu seama că, dacă îi accepta planul, el avea să o vadă exact aşa a doua zi dimineaţă. Era un gând straniu, înspăimântător şi incitant în acelaşi timp.

Scrise:

Da, din toată inima, vreau să mă căsătoresc cu tine. Dar care este planul tău? Unde vom locui?

Se gândise la asta jumătate de noapte. Obstacolele păreau de netrecut.

Dacă rămâi în Marea Britanie, vei fi trimis într-un lagăr de război. Dacă mergem în Germania, nu te voi vedea pentru că vei fi plecat pe front, cu armata.

Rudele lor le-ar fi putut face chiar mai multe probleme decât autorităţile.

Când le vom spune familiilor noastre despre căsătorie? În niciun caz înainte, te rog, altminteri Fitz va găsi o cale să ne oprească. Chiar şi după aceea vor exista dificultăţi cu el şi cu tatăl tău. Spune-mi ce părere ai.

Te iubesc din tot sufletul.

Sigilă plicul şi trecu pe el adresa apartamentului lui, care se afla la vreo patru sute de metri distanţă. Sună clopoţelul şi câteva minute mai târziu camerista ciocăni la uşă. Sanderson era o fată durdulie, cu un zâmbet larg. Maud îi zise:

— Dacă domnul Ulrich este plecat de acasă, te duci la ambasada Germaniei din Carlton House Terrace. Orice ar fi, îi aştepţi răspunsul. Ai priceput?

— Da, Înălţimea Voastră.

— Nu trebuie să mai spui şi celorlalţi servitori ce faci.

O expresie îngrijorată străbătu chipul tânăr al lui Sanderson. Multe cameriste erau la curent cu intrigile stăpânelor lor, însă Maud nu mai avusese niciodată poveşti de dragoste secrete, iar Sanderson nu era obişnuită cu viclenia.

— Şi ce să spun când mă va întreba domnul Grout unde mă duc?

Maud se gândi o clipă.

— Spune-i că trebuie să îmi cumperi câteva articole femeieşti.

Stânjeneala avea să-i astâmpere curiozitatea lui Grout.

— Am înţeles, Înălţimea Voastră.

Sanderson plecă şi Maud începu să se îmbrace.

Nu ştia sigur cum avea să păstreze aparenţa normalităţii în faţa familiei. Poate că Fitz nu avea să-i bage de seamă starea de spirit – bărbaţii rareori o făceau –, însă mătuşa Herm nu era chiar atât de uşor de păcălit.

Coborî la parter la ora micului dejun, deşi era prea încordată ca să simtă vreo urmă de foame. Mătuşa Herm mânca peşte afumat şi mirosul îi provocă greaţă lui Maud. Îşi bău cafeaua.

Fitz apăru un minut mai târziu. Luă un peşte afumat de pe bufet şi deschise The Times. „Ce fac eu în mod normal? se întrebă Maud. Discut politică. Atunci asta va trebui să fac şi acum.”

— S-a întâmplat ceva aseară? întrebă ea.

— L-am văzut pe Winston după şedinţa cabinetului, îi răspunse Fitz. Vom cere guvernului german să retragă ultimatumul adresat Belgiei.

Puse un accent dispreţuitor pe cuvântul cere.

Maud nu îndrăznea să mai spere.

— Asta înseamnă că nu am renunţat complet la menţinerea păcii?

— Ba e ca şi cum am fi făcut-o, zise el cu dispreţ. Orice ar fi în mintea germanilor, nu se vor răzgândi doar pentru că îi rugăm noi frumos.

— Un om care se îneacă se agaţă şi de-un pai.

— Noi nu ne agăţăm de paie. Trecem prin preliminariile obişnuite înainte de a declara război.

Avea dreptate, se gândi ea, deznădăjduită. Toate guvernele vor dori să spună că nu şi-au dorit războiul, dar că au fost silite să participe. Fitz nu dădea niciun semn că ar fi conştient de pericolul în care urma să se afle, niciun semn că această manevră diplomatică ar fi putut să-i provoace o rană mortală. Ea îşi dorea să-l ocrotească şi, în acelaşi timp, ar fi vrut să-l sugrume pentru încăpăţânarea lui nesăbuită.

Pentru a-şi lua gândurile de la asta, răsfoi Manchester Guardian. Acesta conţinea un anunţ de o pagină din partea Ligii pentru Neutralitate, cu sloganul „Britanici, faceţi-vă datoria şi nu vă lăsaţi ţara să intre într-un război periculos şi prostesc”. Maud se bucura să ştie că încă mai erau oameni care gândeau ca ea, deşi aceştia nu mai aveau nicio şansă să se impună.

Sanderson intră cu un plic pe o tipsie de argint. Şocată, Maud recunoscu scrisul lui Walter. Se sperie la culme. Ce naiba era în mintea cameristei? Oare nu-şi dădea seama că, dacă răvaşul iniţial era secret, la fel trebuia să rămână şi răspunsul?

Nu putea citi biletul de la Walter în faţa lui Fitz. Cu inima bătându-i nebuneşte, îl luă cu o nepăsare prefăcută şi îl lăsă lângă farfurie, apoi îi mai ceru lui Grout nişte cafea.

Se uita în ziar ca să-şi ascundă panica. Fitz nu îi cenzura corespondenţa, însă – din poziţia sa de cap al familiei – avea dreptul să citească orice scrisoare adresată unei femei care locuia în casa lui. Nicio femeie respectabilă nu putea obiecta.

Trebuia să-şi termine micul dejun cât mai repede posibil şi să ia biletul de acolo nedesfăcut. Încercă să mănânce o bucată de pâine prăjită, îndesându-şi-o în gâtlejul uscat.

Fitz îşi ridică privirea din ziar.

— Nu-ţi citeşti scrisoarea? întrebă el. Apoi, spre groaza ei, adăugă: Pare a fi scrisul lui von Ulrich.

Nu mai avea de ales. Desfăcu plicul cu un cuţit curat şi încercă să afişeze o expresie neutră pe chip.

Ora nouă dimineaţa.

Scumpa mea iubită,

Tot personalul ambasadei a fost informat să îşi facă bagajele, să îşi plătească facturile şi să fie gata să părăsească Marea Britanie în orice moment.

Nu ar