Sanderson plecă. Era trei şi un sfert. Maud se dezbrăcă repede, apoi se uită în garderobă.

Nu era obişnuită să-şi scoată singură hainele – în mod normal, Sanderson se ocupa de asta. Rochia ei neagră de plimbare avea o pălărie cu voal, însă nu putea purta negru la nuntă.

Se uită la ceasul de pe poliţă: trei şi douăzeci. Nu mai avea timp de pierdut.

Îşi alese o ţinută elegantă, franţuzească. Îşi puse o bluză mulată de dantelă cu guler înalt, care să-i scoată în evidenţă gâtul lung. Pe deasupra îmbrăcă o rochie de un bleu atât de deschis, încât părea aproape alb. După ultima modă, care presupunea un pic de îndrăzneală, aceasta se oprea la câţiva centimetri deasupra gleznelor. Adăugă o pălărie din paie cu boruri largi de un albastru-închis, cu un voal de aceeaşi culoare, şi o umbrelă de soare albastră, cu căptuşeală albă. Avea o poşetă din catifea albastră care se asorta la această ţinută. Îşi puse în ea un pieptene, o sticluţă de parfum şi o pereche curată de chiloţi.

Ceasul bătu ora trei şi jumătate. Walter era deja afară, probabil, aşteptând-o. Îşi simţi inima bătând cu putere.

Îşi lăsă voalul peste faţă şi se privi într-o oglindă mare. Nu era tocmai o rochie de mireasă, dar probabil că avea să arate bine într-un oficiu al stării civile. Nu mai fusese niciodată la o cununie civilă, aşa că nu era sigură.

Scoase cheia din broască şi rămase lângă uşa închisă, ascultând. Nu voia să dea ochii cu nimeni care să o ia la întrebări. Poate că n-ar fi contat dacă ar fi fost văzută de vreun lacheu sau de vreun lustragiu, cărora nu le-ar fi păsat ce face ea, însă toate cameristele aflaseră până acum că ea nu se simţea bine, iar dacă dădea peste cineva din familie, înşelătoria la care recursese avea să fie dată în vileag instantaneu. Nu-i păsa de situaţia jenantă, dar se temea că ar fi încercat să o oprească.

Era gata să deschidă uşa când auzi paşi grei şi simţi un uşor miros de fum. Probabil era Fitz, fumându-şi încă trabucul de după masa de prânz, plecând spre Camera Lorzilor sau poate la Clubul White’s. Aşteptă nerăbdătoare.

După câteva momente de tăcere, scoase capul pe uşă. Holul larg era pustiu. Ieşi din cameră, închise uşa, o încuie şi puse cheia în poşeta de catifea. Dacă cineva ar fi încercat uşa, ar fi presupus că ea doarme.

Porni încet pe holul cu covor până în capul scărilor şi se uită jos. Nu era nimeni în sala de la intrare. Coborî repede treptele. Când ajunse la jumătatea scărilor, auzi un zgomot şi încremeni. Uşa de la pivniţă se deschise şi de acolo ieşi Grout. Maud îşi ţinu respiraţia. Se uită de sus la chelia lui Grout, în vreme ce acesta străbătea sala ducând două clondire cu coniac. Era cu spatele la scări şi intră în sala de mese fără să-şi ridice privirea.

Când uşa se închise în spatele lui, ea alergă pe ultimele trepte rămase, renunţând complet la orice urmă de prudenţă. Deschise uşa din faţă, ieşi şi o trânti cu putere în urma ei. De îndată ce făcu asta, îşi dori să o fi închis mai încet.

Liniştita stradă Mayfair dogorea sub soarele de august. Ea se uită în susul şi-n josul străzii şi văzu cotiga unui negustor de peşte, o dădacă cu un cărucior şi un taximetrist schimbând roata de la maşină. O sută de metri mai încolo, pe cealaltă parte a străzii, se afla o maşină albă cu capotă albastră. Lui Maud îi plăceau maşinile şi recunoscu imediat modelul – era un Benz 10/30 care îi aparţinea vărului lui Walter, Robert.

Când traversă strada, Walter ieşi din maşină, iar ea simţi cum i se umple inima de bucurie. El purta un costum de dimineaţă, gri-deschis, cu o garoafă albă în piept. Privirile li se întâlniră şi ea pricepu, din expresia lui, că până în clipa aceea el nu fusese sigur că ea va veni. Gândul acesta îi aduse lacrimi în ochi.

Acum însă, chipul i se lumină de fericire. Ce ciudat şi cât de minunat era să poţi face pe cineva atât de fericit, se gândi ea.

Aruncă o privire temătoare înapoi spre casă. Grout era în pragul uşii, uitându-se în susul şi în josul străzii cu o expresie nedumerită. Îşi întoarse chipul în faţă, sigură pe ea, şi gândul care-i trecu prin cap fu: „În sfârşit, liberă!”

Walter îi sărută mâna. Ea voia să îl sărute din toată inima, însă voalul o împiedica. În plus, nu se cuvenea să facă asta înainte de nuntă. Nu trebuia să renunţe la toate normele de bună creştere.

La volan era Robert, remarcă ea. El o salută, atingându-şi jobenul gri. Walter avea încredere în el, aşa că urma să fie probabil unul dintre martori.

Walter deschise portiera şi Maud urcă pe bancheta din spate. Cineva era deja acolo, iar Maud o recunoscu pe fosta menajeră-şefă de la Tŷ Gwyn.

— Williams! strigă ea.

Ethel zâmbi.

— Ar fi cazul să-mi spui Ethel de-acum, zise ea. O să fiu martoră la nunta ta.

— Desigur, iartă-mă.

Impulsivă, Maud o îmbrăţişă.

— Îţi mulţumesc că ai venit.

Maşina demară.

Maud se aplecă în faţă şi-l întrebă pe Walter:

— Cum ai găsit-o pe Ethel?

— Mi-ai spus că a trecut pe la clinică. Am făcut rost de adresă de la doctorul Greenward. Ştiu că aveai încredere în ea, pentru că ai ales-o să ne însoţească atunci când ne-am plimbat, la Tŷ Gwyn.

Ethel îi dădu lui Maud un mic buchet de flori.

— Buchetul tău.

Erau trandafiri roz-coral – floarea pasiunii. Oare Walter ştia simbolistica florilor?

— Cine le-a ales?

— A fost sugestia mea, rosti Ethel. Iar lui Walter i-a plăcut când i-am explicat simbolul.

Ethel roşi. Ea ştia cât de pătimaşi erau, pentru că îi văzuse sărutându-se, îşi dădu seama Maud.

— Sunt perfecte, spuse ea.

Ethel purta o rochie roz-deschis, ce părea nouă, şi o pălărie decorată cu câţiva trandafiri roz. Probabil că Walter plătise pentru ele. Cât de atent era!

Străbătură Park Lane şi se îndreptară spre Chelsea. „Mă căsătoresc”, se gândi Maud. În trecut, ori de câte ori îşi imaginase nunta sa, crezuse că va fi la fel ca nunţile prietenelor