ei, o zi lungă de ceremonie plictisitoare. Era mult mai bine aşa. Nu planificaseră nimic, nu avuseseră o listă de invitaţi şi nici furnizori de mâncare. Nu aveau să fie imnuri, discursuri sau rude bete care să încerce să o sărute: doar mireasa, mirele şi doi oameni pe care îi plăceau şi în care aveau încredere.

Îşi alungă din minte toate gândurile despre viitor. Europa era în război şi orice s-ar fi putut întâmpla. Trebuia doar să se bucure de acea zi – şi de noaptea care urma.

Intrară pe Kings Road şi deodată deveni agitată. O prinse pe Ethel de mână ca să-şi recapete curajul. Avu o viziune de coşmar cu Fitz, urmărindu-i în Cadillacul său şi urlând: „Opriţi-o pe femeia aceea!” Se uită înapoi – fireşte că nu era nici urmă de Fitz sau de maşina sa.

Opriră în faţa clădirii în stil clasic a primăriei din Chelsea. Robert o luă de braţ pe Maud şi o conduse pe treptele de la intrare, iar Walter îi urmă împreună cu Ethel. Trecătorii se opriră să-i privească: tuturor le plăceau nunţile.

În interior clădirea era decorată cât se poate de extravagant, în stil victorian, cu dale colorate şi simeze din ipsos pe pereţi. Părea locul potrivit în care să te căsătoreşti.

Fură nevoiţi să aştepte în sala de recepţie: la trei şi jumătate fusese o altă nuntă, care încă nu se terminase. Cei patru formară un mic cerc şi niciunul dintre ei nu ştiu ce să spună. Maud inspiră parfumul trandafirilor, iar acesta o făcu să se simtă de parcă tocmai dăduse pe gât un pahar de şampanie.

După câteva minute ieşiră şi nuntaşii dinaintea lor – mireasa purta o rochie obişnuită, iar mirele uniforma unui sergent de armată. Poate că şi ei luaseră brusc această decizie, din cauza războiului care ameninţa să înceapă.

Veni apoi rândul lor să intre. Ofiţerul stării civile stătea la o masă simplă, purtând o haină de dimineaţă şi o cravată argintie. Avea o garoafă prinsă la butonieră, un detaliu drăguţ, se gândi Maud. Lângă el se afla un funcţionar îmbrăcat într-un costum de plimbare. Îşi prezentară numele – domnul von Ulrich şi domnişoara Maud Fitzherbert. Maud îşi ridică voalul.

Ofiţerul stării civile spuse:

— Domnişoară Fitzherbert, vă puteţi atesta identitatea?

Ea nu înţelese la ce se referă omul.

Văzându-i expresia nedumerită, acesta adăugă:

— Poate aveţi certificatul de naştere?

Nu avea la ea certificatul de naştere. Nu ştiuse că va avea nevoie de el şi, chiar dacă ar fi ştiut, tot nu l-ar fi putut obţine, pentru că Fitz îl ţinea în seif, alături de alte documente ale familiei, precum testamentul lui. Simţi cum o cuprinde panica.

Apoi Walter rosti:

— Cred că asta va fi suficient.

Scoase din buzunar un plic ştampilat şi timbrat trimis domnişoarei Maud Fitzherbert pe adresa clinicii de copii. Probabil că îl luase atunci când se dusese să îl vadă pe doctorul Greenward. Cât de inteligent din partea lui!

Ofiţerul stării civile îi înapoie plicul fără vreun alt comentariu. Zise:

— Este de datoria mea să vă amintesc natura solemnă şi constrângătoare a jurămintelor pe care urmează să le depuneţi.

Maud se simţi uşor ofensată de sugestia că nu ar şti ce urmează să facă, apoi realiză că era un lucru care li se spunea tuturor.

Walter îşi îndreptă spatele. Ăsta-i momentul, se gândi Maud, nu mai e cale de întoarcere. Era suficient de sigură că vrea să se căsătorească cu Walter – însă, mai mult decât atât, era cât se poate de sigură de faptul că ajunsese la 23 de ani fără să întâlnească un alt bărbat pe care să-l ia în considerare ca potenţial soţ. Toţi ceilalţi bărbaţi pe care îi cunoscuse le tratau pe femei ca pe nişte copii ceva mai mari. Numai Walter era diferit. Fie era el soţul ei, fie nu mai era nimeni.

Ofiţerul stării civile rosti cuvintele pe care trebuia să le repete Walter:

— Declar solemn că nu cunosc niciun impediment legal pentru care eu, Walter von Ulrich, să nu mă pot căsători cu Maud Elizabeth Fitzherbert.

Walter îşi pronunţă numele în stil englezesc, cu „u” în loc de „v”-ul din germană.

Maud îi urmări faţa în timp ce vorbea. Avea vocea fermă şi clară.

La rândul lui, şi Walter o privi în timp ce ea îşi rostea declaraţia. Seriozitatea lui era unul dintre lucrurile pe care le iubea atâta la el. Majoritatea bărbaţilor, chiar şi cei deştepţi, se purtau prosteşte atunci când vorbeau cu femeile. Walter vorbea cu ea la fel de inteligent precum vorbea cu Robert sau cu Fitz şi – chiar şi mai neobişnuit – el îi asculta întotdeauna răspunsurile.

Urmară apoi jurămintele. Walter o privi în ochi când o luă de soţie şi de această dată ea simţi un mic tremur de emoţie în glasul lui. Acesta era un alt lucru pe care îl iubea la el: ştia că îi poate submina seriozitatea. Îl putea face să tremure de dragoste, de fericire sau de dorinţă.

Rosti şi ea acelaşi jurământ.

— Le cer celor de faţă să fie martori că eu, Maud Elizabeth Fitzherbert, te iau de soţ pe tine, Walter von Ulrich.

Nu avea nicio ezitare în voce şi se simţea uşor stânjenită de faptul că nu era mişcată în mod vizibil – însă nu-i stătea în fire. Prefera să pară rece chiar şi atunci când nu era. Walter înţelegea asta, iar el ştia cel mai bine dintre toţi oamenii ce furtuni de pasiune nevăzută îi mistuiau inima.

— Aveţi un inel? rosti ofiţerul stării civile.

Maud nici măcar nu se gândise la asta – însă o făcuse Walter. Scoase o verighetă simplă de aur din buzunarul vestei, îi luă mâna şi i-o strecură pe deget. Probabil că încercase să-i ghicească mărimea, însă inelul era un pic mai mare. Cum căsătoria lor trebuia să rămână secretă, ea nu avea să-l poarte o vreme după ziua aceea.

— Vă declar soţ şi soţie, spuse ofiţerul stării civile. Puteţi săruta mireasa.

Walter o sărută delicat pe buze. Ea îşi încolăci un braţ pe după mijlocul lui şi îl trase mai aproape.

— Te iubesc, îi şopti ea.

Ofiţerul stării civile spuse:

— Şi acum, pentru certificatul de căsătorie. Poate că doriţi să luaţi loc… doamnă Ulrich.

Walter zâmbi, Robert chicoti, iar Ethel scoase un mic