biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » John le Carre descarcă povești de dragoste .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «John le Carre descarcă povești de dragoste .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 100 101 102 ... 128
Mergi la pagina:
probă a copertei a patra. Şi te rog să trimiţi un rând de corecturi finale doctorului Dagmar şi-mai-nu-ştiu-cum, la Stanford, şi profesorului Herman Cutărică la MIT…”

Barley luă conştiincios note pe un carnet pe care scrisese în susul paginii: TÂRGUL DE CARTE.

— Ce e în restul scrisorii? întrebă el, în timp ce Katia introducea scrisoarea în plic.

— Ţi-am spus. Vorbe de iubire. S-a împăcat cu el însuşi şi doreşte să reînnoade o relaţie serioasă.

— Cu tine.

Urmă o pauză în timp ce-l cântărea din priviri.

— Barley, cred că eşti cam copilăros.

— Sunteţi amanţi, deci? insistă Barley. Să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Asta e?

— În trecut îi era frică de responsabilitate. Acum nu-i mai este. În orice caz, asta scrie. Bineînţeles, nu se pune problema. Ce-a fost, a fost. N-o putem lua de la început.

— Şi atunci de ce scrie toate lucrurile astea? spuse Barley cu încăpăţânare.

— Nu ştiu.

— Îl crezi?

Era gata sa se înfurie de-a binelea pe el, când văzu în expresia lui Barley ceva ce nu era nici invidie, nici ostilitate, ci o grijă intensă, aproape înfricoşătoare, pentru siguranţa ei.

— Înşiră toate aceste vorbe doar pentru că este bolnav? De obicei nu se joacă cu sentimentele oamenilor, nu-i aşa? Se mândreşte cu faptul că spune adevărul.

Privirea sa pătrunzătoare nu o slăbea nici pe Katia, nici scrisoarea.

— Se simte singur, spuse ea pe un ton protector. Îi este dor de mine, aşa că exagerează. E normal. Barley, cred că eşti un pic…

Fie că n-a putut găsi cuvântul, fie că s-a gândit mai bine, Katia s-a hotărât să nu-l rostească.

— Gelos, îi suflă el.

Reuşi să facă tot ce ştia că aştepta de la el. Zâmbi. Un zâmbet bun, sincer, de prietenie dezinteresată. Îi strânse mâna şi se ridică în picioare.

— Pare să fie într-o formă fantastică, spuse el. Sunt foarte fericit de însănătoşirea sa.

Credea într-adevăr ceea ce spunea. Fiecare cuvânt suna convingător în glasul său, iar ochii i se mutară rapid către maşina roşie parcată de cealaltă parte a crângului de mesteceni.

Apoi, spre încântarea tuturor, Barley se lansă cu tot sufletul în rolul său de tată de familie în vizită la sfârşit de săptămână, rol pentru care viaţa lui frământată îl pregătise din plin. Serghei voise ca Barley să-şi încerce mâna la pescuit. Anna voia să ştie de ce nu-şi adusese cu el un costum de baie. Matvei se întinsese să tragă un pui de somn, zâmbind, legănat de whisky şi de amintiri. Katia, în şort, stătea în picioare în apă. În ochii lui Barley arăta mai frumoasă ca oricând, dar mai îndepărtată. Chiar şi atunci când aduna pietre pentru construirea unui baraj era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui.

Totuşi, nimeni nu muncise vreodată mai din greu decât Barley la ridicarea unui baraj în acea după-amiază; nimeni nu înţelesese atât de clar cum puteau fi stăvilite apele. Şi-a suflecat pantalonii lui tâmpiţi de stofă şi s-a udat până la brâu. Simţea că pică de oboseală după atâtea beţe şi pietre cărate, cu Anna în cârcă, dirijând operaţiunile. Serghei i-a apreciat profesionalismul, iar Katia, cavalerismul romantic. În locul maşinii roşii apăruse una albă. Înăuntru se afla un cuplu. Portierele erau deschise, iar ei mâncau naiba ştie ce. La propunerea lui Barley, copiii se urcară în vârful dealului şi le făcură semn cu mâna. Cuplul nu le răspunse la salut.

Se lăsa seara şi printre frunzele uscate ale mestecenilor plutea mirosul focurilor de toamnă. Moscova era din nou făcută din lemn şi ardea. În timp ce încărcau maşina, o pereche de gâşte sălbatice zbură deasupra lor. Erau ultimele două gâşte de pe lume.

Pe drumul de întoarcere la hotel, Anna adormi în poala lui Barley. Matvei trândăvea, iar Serghei se încrunta la paginile din Squirrel Nutkin, ca şi când ar fi fost Manifestul Partidului Comunist.

— Când vorbeşti din nou cu el? întrebă Barley.

— Totul e aranjat, spuse ea enigmatic.

— De către Igor?

— Igor nu aranjează nimic. Igor e doar un mesager.

— Noul mesager, o corectă el.

— Igor e o veche cunoştinţă şi un nou mesager. De ce nu?

Katia l-a privit şi i-a ghicit intenţiile.

— Nu poţi veni la spital, Barley. E riscant pentru tine.

— Nu s-ar spune c-ar fi o sărbătoare nici pentru tine, replică Barley.

„Ştie, gândi el. Ştie, dar nu ştie că ştie. Are toate simptomele, o parte a ei a pus diagnosticul. Dar cealaltă parte refuză să admită că este în neregulă ceva.”

 

Sala de operaţiuni anglo-americane nu era pivniţa prăpădită din Victoria Street, ci mansarda inundată de lumină a unui minizgârie-nori nou-nouţ în apropiere de Grosvenor Square. Îşi zicea „Grupul de Conciliere Interaliat” şi era păzit în ture de puşcaşi marini americani concilianţi, camuflaţi în haine militare obişnuite. Domnea o atmosfera de efervescenţă eficientă. Echipe lărgite de tineri şi tinere, îmbrăcaţi la patru ace, veniţi cu toţii să ne ajute, zburdau între birourile curate, răspundeau la telefoane cu beculeţe, vorbeau cu cei de la Langley pe linii protejate, făceau să circule diverse hârtii, dactilografiau la maşini silenţioase sau aşteptau în atitudini voit decontractate în faţa unor şiruri de monitoare de televiziune care înlocuiseră orologiile gemene din vechea Casă Rusia.

Ai fi zis că este o navă cu două punţi. Ned şi Sheriton erau aşezaţi unul lângă altul pe pasarela închisă, în timp ce sub ei, dincolo de un geam antifonic, îşi vedeau de treburi echipajele lor cu efective inegale. Brock şi Emma dispuneau de un zid. Bob, Johnny şi cohortele lor, de celălalt zid şi de intervalul dintre ele. Dar toţi călătoreau în aceeaşi direcţie. Toate chipurile afişau aceeaşi supunere hotărâtă, toate privirile scrutau aceleaşi ecrane, urmărind valurile succesive ce se rostogoleau şi clipeau ca nişte cotaţii de bursă, pe măsură ce apăreau textele decriptate automat.

— Camionul s-a reîntors în siguranţă în doc, spuse Sheriton când de pe ecrane au dispărut aceste texte şi a apărut numele de cod BLACKJACK.

Camionul în sine era un miracol de infiltrare.

Camionul nostru! La Moscova! Noi! În engleză, i-am fi zis autocamionul, dar, din consideraţie pentru faptul că aparţinea americanilor, i s-a spus, pe scurt, camionul. O operaţie gigantică precedase achiziţionarea şi utilizarea lui. Era un Kamaz de un cenuşiu-murdar şi foarte mare, unul dintr-un întreg parc de camioane, aparţinând companiei SOVTRANSAVTO, de unde

1 ... 100 101 102 ... 128
Mergi la pagina:


Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾