şi inscripţia mâzgălită cu litere latine pe flancul său jegos. Fusese recrutat, cu şofer cu tot, de către importanta antenă din München a Agenţiei, cu ocazia uneia dintre numeroasele sale incursiuni în Germania de Vest, menită să aducă produse de lux destinate puţinilor privilegiaţi moscoviţi care aveau acces la un magazin cu circuit închis. Totul, de la pantofi occidentali şi tampoane occidentale, până la piese de schimb pentru maşinile occidentale, fusese încărcat şi mutat de colo-colo în burta camionului. În ceea ce-l priveşte pe şofer, acesta era unul dintre camionagiii de cursă lungă, cum sunt numite aceste creaturi nefericite în Uniunea Sovietică. Angajaţi la stat, plătiţi ca vai de lume, lipsiţi de o asigurare de sănătate sau pentru caz de accident, care să-i protejeze de vreo nenorocire în Occident, în plină iarnă, ei se cuibăresc stoic la adăpostul marilor lor încărcături, mestecându-şi salamul înainte de a se duce să mai doarmă o noapte în cabinele lor inconfortabile. Strâng totuşi averi imense în Rusia de pe urma prilejurilor oferite în timpul curselor în Occident. De data aceasta, pentru nişte recompense mult mai mari ca de obicei, camionagiul de cursă lungă fusese de acord să-şi „împrumute” camionul unui „negustor occidental”, chiar aici, în inima Moscovei. Negustorul, care făcea parte din armata personală de toptunîi a lui Cy, i l-a împrumutat acestuia, care, la rândul lui, l-a înţesat cu tot felul de echipamente portabile ingenioase de supraveghere video şi audio. Toate au fost descărcate înainte ca respectivul camion să fie returnat prin intermediari şoferului legal.

Nu se mai întâmplase aşa ceva niciodată. Propria noastră instalaţie mobilă la Moscova!

Doar Ned găsea ideea alarmantă. Camionagiii de cursă lungă lucrează în perechi. Ned o ştia mai bine ca oricine. Printr-un decret al KGB, aceste perechi erau în mod deliberat constituite din elemente incompatibile şi, cel mai adesea, fiecare era obligat să prezinte informări despre celălalt. Dar atunci când Ned a cerut să consulte dosarul operaţiunii, a fost tratat cu refuz, în virtutea aceloraşi legi ale securităţii la care ţinea şi el atât de mult.

Dar cea mai impresionantă piesă din noul arsenal de la Langley nu fusese încă dezvăluită. Nici de data aceasta Ned nu a avut cum să protesteze. De aci înainte, benzile magnetice audio înregistrate la Moscova urmau să fie cifrate potrivit unor coduri aleatorii şi transmise prin impulsuri digitale într-un timp de o mie de ori mai scurt decât ar fi fost necesar dacă le-ai fi ascultat la tine în salon. Odată impulsurile reconvertite în sunete de către staţia de recepţie, nimeni n-ar mai fi putut zice, afirmau vrăjitorii de la Langley, că benzile fuseseră supuse unui astfel de tratament. Multiplicat, cuvântul AŞTEAPTĂ forma mici piramide pe ecran. A spiona înseamnă a aştepta.

Cuvântul SUNET îl înlocui. A spiona înseamnă a asculta.

Ned şi Sheriton şi-au pus căştile în timp ce Clive şi cu mine ne-am strecurat în fotoliile libere din spatele lor şi ni le-am pus pe ale noastre.

 

Katia stătea gânditoare pe pat, cu ochii aţintiţi asupra telefonului, nedorind să-l audă sunând din nou.

„De ce-ţi dai numele, când niciunul dintre noi nu şi-l dă? se întrebă ea.

De ce pronunţi numele meu?”

— Tu eşti Katia? Ce mai faci? Eu sunt, Igor. Vreau doar să-ţi spun că n-am mai auzit nimic de la el, e-n regulă?

— Şi atunci, de ce mă suni ca să nu-mi spui nimic?

— La ora obişnuită, de acord? La locul obişnuit. Nicio problemă. Exact ca altădată.

— De ce să repeţi ceea ce nu e nevoie, după ce ţi-am spus că voi fi la spital la ora convenită?

— Dar până atunci va şti în ce situaţie se află, va şti ce avion poate să prindă, va şti totul. Nu ai de ce să te îngrijorezi, nu-i aşa? Ce-ţi face editorul? A apărut în bună regulă?

— Igor, nu ştiu la ce editor te referi.

Ea aşeză receptorul în furcă înainte ca el să mai poată spune ceva.

„Devin nerecunoscătoare”, îşi spuse ea. Când oamenii sunt bolnavi, este normal ca prietenii vechi să se adune. Iar când peste noapte se promovează singuri, din vagi cunoştinţe, la statutul de prieteni vechi şi monopolizează centrul scenei, când ani de zile de abia dacă ţi-au vorbit, este tot un semn de loialitate şi nu este nimic îngrijorător în asta, chiar dacă, cu şase luni în urmă, Iakov îl declarase pe Igor irecuperabil… „Igor continuă să meargă pe drumul pe care eu l-am abandonat, remarcase el după o întâlnire întâmplătoare pe stradă. Igor pune prea multe întrebări.”

Şi iată-l pe Igor comportându-se ca prietenul cel mai apropiat al lui Iakov şi făcând pe dracu-n patru pentru el spre a-i veni în ajutor, oricât de riscant ar fi fost gestul său. „Dacă ai vreo scrisoare pentru Iakov, n-ai decât să mi-o dai mie. Am stabilit o comunicare excelentă cu sanatoriul. Ştiu pe cineva care face această călătorie aproape săptămânal!” îi spusese el la ultima lor întâlnire.

„Sanatoriul? strigase ea înfierbântată. Dar unde e? Unde se află sanatoriul?” Se pare că Igor nu se gândise ce să răspundă la această întrebare, pentru că se strâmbase, avea un aer stânjenit şi invocase secretul de stat… Între noi, secretul de stat?! De când fluturăm între noi secretul de stat?

„Sunt nedreaptă cu el, gândi ea. Am început să văd duplicitate pretutindeni. La Igor, şi chiar la Barley.”

Barley. Katia se încruntă. „Cu ce drept îşi permite el să critice declaraţia de afecţiune a lui Iakov? Cine se crede el, acest occidental cu manierele lui atrăgătoare şi suspiciunile lui cinice? Cum îndrăzneşte el să intre atât de repede în intimitatea mea, făcând pe Dumnezeu cu Matvei şi cu iubiţii mei copii? Nu voi avea încredere niciodată într-un bărbat crescut fără dogmă, îşi spuse ea cu severitate.

Pot să iubesc un credincios, pot să iubesc un eretic, dar nu pot să iubesc un englez.”

Deschise micul ei tranzistor şi trecu prin lungimile de undă scurte, după ce şi-a pus casca în urechi ca să nu-i deranjeze pe gemeni. Dar în timp ce asculta diversele voci care-şi disputau sufletul ei – Deutsche Welle, Vocea Americii, Radio Libertatea, Vocea Israelului, Vocea Dumnezeu-ştie-cui – fiecare atât de suavă, atât de plină de