sine, atât de irezistibilă, simţi cum o cuprinde o dezamăgire furioasă. „Sunt rusoaică! ar fi vrut ea să strige. Chiar în plină tragedie, visez la o lume mai bună decât a voastră!”

Dar ce tragedie?

Sună telefonul. Apucă receptorul. Dar era doar Nasaian, devenit alt om, care dorea să verifice programul de a doua zi.

— Ascultă, doream să mă asigur personal că vrei într-adevăr să fii mâine la standul editurii Octombrie. Vezi tu, trebuie să începem însă foarte devreme. Dacă ai de dus copiii la şcoală sau ceva de genul acesta, pot foarte uşor să-i spun Elisavetei Alekseevna să vină în locul tău. Nu este nicio problemă. N-ai decât să-mi spui.

— Eşti foarte amabil, Grigori Tigranovici şi apreciez telefonul tău, dar, întrucât am petrecut cea mai mare parte a săptămânii trecute pregătind standul, bineînţeles că aş vrea să fiu prezentă la deschiderea oficială. Matvei poate foarte bine să ducă el copiii la şcoală.

Puse receptorul în furcă cu un aer preocupat. Nasaian, Dumnezeule! De ce ne adresăm unul altuia ca nişte personaje pe scenă? Cine credem noi că ne-ascultă, de are nevoie de fraze atât de frumos elaborate? Dacă vorbesc cu un străin englez ca şi cum ar fi iubitul meu, de ce n-aş putea vorbi normal cu un armean care este colegul meu?

El sună în sfârşit şi ştiu imediat că nu încetase să-i aştepte chemarea, pentru că zâmbea. Spre deosebire de Igor, nu rosti nici numele lui, nici pe al ei.

— Fugi cu mine, zise el.

— La noapte?

— Caii sunt înşeuaţi, avem de mâncare pentru trei zile.

— Dar eşti destul de treaz să fugim împreună?

— Uimitor, dar sunt. Urmă o pauză. Să nu crezi că n-am încercat! Dar n-am reuşit să mă îmbăt. Probabil îmbătrânesc.

Părea de-adevăratelea treaz. Treaz şi aproape.

— Dar ce faci cu târgul de carte? Îl vei părăsi aşa cum ai părăsit târgul audio?

— Ducă-se dracului de târg de carte! Ori fugim înainte, ori niciodată. După aceea vom fi prea obosiţi. Ce faci?

— O, sunt furioasă pe tine. Mi-ai vrăjit complet familia şi acum nu fac decât să mă întrebe când mai vii să le aduci tutun şi creioane colorate.

Altă pauză. De obicei nu se gândea atât de mult atunci când glumea.

— Da, aşa fac. Vrăjesc oamenii şi, din momentul în care sunt în mrejele mele, încetez să mai simt ceva pentru ei.

— Dar e îngrozitor! strigă ea profund şocată. Ce tot spui?

— Nu fac decât să repet cuvintele înţelepte ale unei foste neveste, asta-i tot. Spunea că am impulsuri, dar n-am sentimente, şi că nu trebuie să port niciodată o geacă de bumbac la Londra. Oricine spune ceva de genul acesta, îl crezi tot restul vieţii. N-am mai purtat geacă de bumbac de-atunci.

— Barley, femeia aceea… Barley, trebuie să fi fost o femeie crudă şi absolut iresponsabilă ca să-ţi spună aşa ceva. Îmi pare rău, dar greşea profund. A fost provocată, sunt sigură. Dar greşea.

— Greşea, nu-i aşa? Ei bine, care sunt sentimentele mele?! Lămureşte-mă!

Katia izbucni în râs, dându-şi seama că a picat direct în cursa lui.

— Barley, eşti un om rău, foarte, foarte rău! Nu vreau să mai am nimic de-a face cu tine.

— Pentru că nu simt nimic?

— În primul rând, simţi nevoia să protejezi oamenii. Pe toţi. Am remarcat acest lucru azi şi ţi-am fost recunoscători.

— Altceva?

— Pe de altă parte, ai simţul onoarei, ca să zic aşa. Eşti decadent, fireşte, pentru că eşti occidental. E normal. Dar ai fost mântuit datorită acestui simţ al onoarei.

— Au mai rămas plăcinte?

— Să nu-mi spui că ţi-e foame.

— Vreau să vin să le mănânc.

— Acum?

— Acum.

— Dar e absolut imposibil! Suntem toţi în pat şi e aproape miezul nopţii.

— Mâine.

— Barley, e mai mult decât ridicol. Deschidem târgul de carte şi amândoi avem o duzină de invitaţii.

— La ce oră?

O tăcere minunată se aşternu între ei.

— Ai putea să vii, poate-pe-la-şapte-şi-jumătate.

— S-ar putea să vin mai devreme.

Urmară câteva clipe destul de lungi, în care niciunul nu scoase o vorbă. Dar tăcerea îi apropia mai mult decât ar fi putut-o face vorbele. Două capete pe-o singură pernă, obraz lângă obraz. Când Barley puse receptorul în furcă, Katiei nu-i rămaseră în minte nici glumele, nici autoironiile lui, ci acel ton de sinceritate satisfăcută – era gata-gata să spună solemnă – pe care nu putea să şi-l îndepărteze din glas.

Cânta.

 

*

 

În cap şi-n afara lui. În inima şi-n tot trupul. În sfârşit, Barley Blair cânta.

În dormitorul său cenuşiu din sinistrul Mej, în ajunul Târgului de carte de la Moscova, cânta Bless This House în maniera uşor de recunoscut a Mahaliei Jackson, în timp ce valsa în jurul încăperii cu un pahar de apă minerală în mână, zărindu-şi chipul reflectat în imensul ecran al televizorului, unicul punct de glorie al camerei.

Treaz.

Treaz de-a binelea. Barley Blair. Singur.

Nu băuse nimic. În camionul închiriat, atunci când dăduse raportul, cu toate că transpirase ca un cal de curse, nu băuse nimic. Nici măcar un pahar cu apă, cu toate că îi delectase pe Paddy şi pe Cy cu o versiune edulcorată şi neîngrijorată a modului în care-şi petrecuse ziua.

Nu băuse nici la petrecerea editorilor francezi de la Hotel Russia, unde fusese cu Wicklow şi strălucise literalmente prin siguranţa sa.

Cu Henziger, la cocteilul suedezilor de la National, unde se arătase şi mai strălucitor, a luat în mână un pahar de şampanie georgiană ca o măsură de precauţie, dat fiind că Zapadnîi nu înceta să se arate uimit că nu bea nimic. Reuşise să-l depună intact în spatele unui vas cu flori. Deci nici acolo nu băuse nimic.

Şi la cocteilul dat de Doubleday la Ukraina, din nou cu Henziger, strălucind de data aceasta ca Steaua Polară, se agăţase de un pahar cu apă minerală în care plutea o feliuţă de lămâie, ca să arate ca gin cu apă tonică.

Deci, nimic. Nu din cine ştie ce măreţie a spiritului, nici din dorinţa de a-l reforma, Doamne fereşte! Nu semnase niciun angajament în privinţa temperanţei şi nici nu întorsese o pagina nouă în viaţa sa. Dorea, pur şi simplu, ca nimic să nu-i altereze gândirea clară, exaltarea lucidă care-l stăpânea, acel sentiment necunoscut de a fi confruntat cu un pericol îngrozitor şi de a fi capabil să-i facă faţă, de a fi pregătit pentru orice fel de eventualitate,