Juliette a distribuit restul corespondenţei şi a adus acasă coletul stricat pentru ca Arthur, care avea nişte Degete atât de pricepute, să îl facă la loc, astfel încât destinatara să nu bage de seamă nimic, fapt ce avea să o scutească de necazurile pe care le mai avusese cu nişte clienţi mereu puşi pe reclamaţii.

Dar Arthur Ramirez nu a mai reparat niciodată coletul.

În timp ce umbla cu el, inventatorul a fost intrigat de conţinutul său: un dosar gros de mai multe sute de pagini, planurile unei maşini ciudate şi o scrisoare. Curiozitatea lui nativă s-a dovedit mai tare decât discreţia, care era la fel de firească, făcându-l să citească dosarul şi scrisoarea şi să examineze planurile.

Din clipa aceea, viaţa li s-a schimbat radical.

Arthur Ramirez a ajuns prada unei obsesii unice: furnicile. A instalat în pod un uriaş acvariu. Spunea că furnicile sunt mai inteligente decât oamenii deoarece comuniunea minţilor dintr-un furnicar depăşeşte suma inteligenţelor care o compun. Era sigur că, la furnici, 1 + 1=3 şi că sinergia socială era o realitate. Furnicile arătau cum se poate pune la punct un mod nou de a trăi: existenţa în grup. După părerea lui, aceasta ar fi făcut ca gândirea umană să evolueze radical.

Juliette Ramirez nu a aflat decât ulterior ce reprezentau planurile. Ele se refereau la o maşină denumită de către inventatorul ei "Piatra de la Rosetta" şi care, transformând silabele vorbirii omeneşti în feromoni de furnică şi invers, permitea dialogul cu societatea myrmicină.

― Bine, dar... dar... ăsta-i proiectul tatălui meu! exclamă Laetitia Wells.

Doamna Ramirez o luă de mână.

― Ştiu, şi mi-e atât de ruşine acum, că sunteţi aici! Coletul acela vi-l trimisese chiar tatăl dumneavoastră, Edmond Wells, iar destinatarul eraţi dumneavoastră, domnişoară Wells. Dosarul conţinea volumul doi din Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, planurile erau ale maşinii de tradus din limba franceză în cea a furnicilor şi invers, iar scrisoarea... scrisoarea era pentru dumneavoastră, adăugă ea, scoţând dintr-un sertar al bufetului, o foaie de hârtie albă, împăturită cu grijă.

Laetitia aproape că i-o smulse din mână.

Citi: Laetitia, fata mea dragă, să nu mă judeci...

Sorbi pe nerăsuflate rândurile omului atât de iubit, care se încheiau cu alte câteva cuvinte tandre şi erau semnate Edmond Wells. Se simţea indignată şi dezgustata, gata să izbucnească în plâns. Începu să strige:

― Hoţilor, hoţi ce sunteţi! Era a mea, totul era al meu! Era singura mea moştenire, şi voi mi-aţi furat-o! Era testamentul spiritual al tatălui meu, şi voi l-aţi sustras! Puteam să mor fără să ştiu vreodată că ultimele lui gânduri au fost pentru mine! Cum de-aţi fost în stare să...

Se lăsă să cadă la pieptul lui Méliès, care o cuprinse protector de umerii plăpânzi, scuturaţi de hohote înăbuşite.

― Iertaţi-ne, spuse Juliette Ramirez.

― Eram sigură că scrisoarea asta există! Da, eram sigură! Am aşteptat-o mereu!

― Poate că o să ne urâţi mai puţin aflând că moştenirea spirituală lăsată de tatăl dumneavoastră nu a nimerit în mâini răuvoitoare. Numiţi-o hazard sau fatalitate... E ca şi cum destinul ar fi vrut ca pachetul acesta să ajungă la noi.

Arthur Ramirez se apucase pe dată să construiască maşina. Îi adusese chiar şi anumite ameliorări, astfel încât cuplul conversa de-acum de multă vreme cu furnicile din terariul lor. Da, soţii Ramirez comunicau realmente cu insectele!

Sfâşiată între indignare şi încântare, Laetitia era uluită. La fel ca Méliès, aştepta cu nerăbdare continuarea.

― Ce euforie a mai fost la început! spunea femeia. Furnicile ne explicau cum funcţionează federaţiile lor, ne povesteau despre războaiele purtate, despre luptele dintre specii. Descopeream un univers paralel, aflat la nivelul tălpilor noastre, plin de inteligenţă. Ştiţi, furnicile au instrumente, practică în felul lor agricultura şi au dezvoltat tehnologii de vârf. Vorbesc chiar şi despre concepte abstracte, cum ar fi democraţia, castele, diviziunea muncii, întrajutorarea dintre indivizi...

Cu ajutorul lor, învăţând să le cunoască din ce în ce mai bine felul de-a gândi, Arthur Ramirez elaborase un program informatic care reproducea "spiritul de furnicar". În acelaşi timp, el a conceput nişte roboţi minusculi: "furnicile de oţel".

Scopul său era să creeze un furnicar artificial compus din sute de furnici-robot. Fiecare urma să fie înzestrată cu o inteligenţă autonomă (constând într-un program informatic inclus într-un microprocesor electronic), putându-se însă branşa la ansamblul grupului pentru a gândi şi acţiona. În comun. Juliette Ramirez păru să îşi caute cuvintele:

― Cum să vă spun? Întregul constituia un computer unic cu diferite elemente, sau, şi mai bine, un creier fragmentat, cu neuroni solidari. 1 + 1 = 3, aşadar 100 + 100 = 300.

Arthur Ramirez îşi considera "furnicile de oţel" perfect potrivite pentru cucerirea spaţiului. În loc să trimiţi o sondă-robot spre planetele îndepărtate, aşa cum se procedează în mod obişnuit, de ce să nu expediezi mai bine o mie de sonde-robot minuscule, dotate cu o inteligenţă individuală şi colectivă deopotrivă? Dacă vreuna din ele cădea în pană sau era distrusă, celelalte nouă sute nouăzeci şi nouă aveau să o înlocuiască, în timp ce, în situaţia în care o singură sondă cădea victimă unui accident mecanic, era anihilat un întreg program spaţial.

Méliès se arătă plin de admiraţie.

― Chiar şi în materie de armament, spuse el, este mai uşor să distrugi un robot foarte inteligent de mari dimensiuni, decât o mie mai mici şi mai simpli, dar solidari.

― Acesta şi este principiul sinergiei, sublinie doamna Ramirez. Uniunea depăşeşte suma talentelor individuale.

Exista însă o problemă: cei doi Ramirez nu aveau banii necesari pentru îndeplinirea marilor lor proiecte. Componentele miniaturizate sunt scumpe, şi nici magazinul de jucării, nici slujba de funcţionară la poştă a Juliettei nu ajungeau să acopere cheltuielile. Mintea fertilă a lui Arthur Ramirez a născocit atunci o soluţie: aceea de-a o introduce pe Juliette în emisiunea "Capcană de gândire". Zece mii de franci pe zi erau un chilipir! El expedia producătorilor cele mai bune enigme aflate în Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute a lui Edmond Wells, iar ea le rezolva. Enigmele wellsiene erau reţinute cu regularitate de organizatori, dat fiind că erau