Doamna Ramirez urcă în pod ca să aducă o furnică. Trebuia să o observi îndeaproape ca să îţi dai seama că nu aveai în faţa ochilor o insectă adevărată, ci un automat articulat, cu antene de metal, două minuscule camere video cu obiectiv grandangular la nivelul ochilor, un abdomen care proiecta acid dintr-o capsulă presurizată şi mandibule inoxidabile, ascuţite ca briciul. Robotul era alimentat de o baterie cu litiu situată în torace. Un microprocesor amplasat în cap pilota motoarele care puneau în funcţiune toate articulaţiile şi prelucra informaţiile furnizate de senzorii artificiali.

Privind-o prin lupă, Laetitia admira capodopera de miniaturizare şi ceasornicărie:

― Ce de aplicaţii poate avea o jucărie ca asta! Spionaj, război, cucerirea spaţiului cosmic, reforma sistemelor de inteligenţă artificială... Şi arată exact ca o furnică adevărată.

― Aparenţa nu e de ajuns, sublinie doamna Ramirez. Pentru ca robotul să fie realmente eficient, a mai trebuit să copiem şi să îi insuflam în egală măsură mentalitatea exactă a unei furnici. Ascultaţi doar ce spune tatăl dumneavoastră!

166. ENCICLOPEDIE

ANTROPOMORFISM: Oamenii gândesc totdeauna la fel, aducând totul la proporţiile şi la scara lor de valori. Şi asta, fiindcă sunt mândri şi satisfăcuţi de creierul pe care îl au. Se consideră logici şi raţionali. Prin urmare, ei privesc lucrurile exclusiv din punctul lor de vedere: inteligenţa nu poate fi decât omenească, la fel ca şi conştiinţa şi reprezentarea. Frankenstein este o ilustrare a mitului omului capabil să creeze un alt om după asemănarea lui, aşa cum Dumnezeu l-a creat pe Adam. Mereu acelaşi tipar! Chiar şi atunci când fabrică androizi, oamenii reproduc felul lor de-a fi şi de-a se comporta. Într-o bună zi, poate că se vor înzestra cu un preşedinte-robot sau cu un papă-robot, dar asta nu le va schimba cu nimic felul de-a gândi. Şi, totuşi, mai există atâtea altele! Furnicile ne oferă un asemenea exemplu. Extratereştrii ne vor mai oferi poate încă multe altele.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

Jacques Méliès îşi mesteca nonşalant guma.

― Toate astea sunt foarte interesante. Rămâne, totuşi, o întrebare care pe mine unul mă preocupă în cel mai mare grad. Doamnă Ramirez, de ce aţi vrut să mă omorâţi?

― Oh, păi în primul rând, nu de dumneavoastră ne temeam, ci de domnişoara Wells. Îi citeam articolele şi ştiam că are cu cine să semene. Despre dumneavoastră nici măcar nu ştiam că existaţi.

Méliès începu să mestece mai nervos. Juliette continuă:

― Ca s-o supraveghem pe domnişoara Wells, trimisesem la ea acasă o furnică de-a noastră mecanică. Spioana ne-a transmis înregistrarea conversaţiilor dumneavoastră şi atunci am aflat că dintre amândoi, dumneavoastră eraţi cel mai perspicace. Cu povestea pe care aţi spus-o despre cântăreţul la flaut din Hamelin, eraţi la doi paşi de secret. Aşa că am hotărât să trimitem ceata.

― Şi pentru asta am fost eu acuzată. Din fericire, v-aţi continuat crimele...

― Profesorul Miguel Cygneriaz avea în mână produsul final. El era obiectivul nostru numărul unu.

― Şi acum unde este celebrul furnicid absolut "Babel"?

― După moartea lui Cygneriaz, un comando de-al nostru a distrus eprubetă care conţinea porcăria aia. După ştiinţa noastră, nu mai exista alta. Să sperăm că nu le va veni şi altora vreo idee similară într-o bună zi. Edmond Wells a scris că ideile plutesc în aer... Cele bune, ca şi cele rele!

Oftă.

― Bun, acum ştiţi totul. V-am răspuns la toate întrebările. Nu v-am ascuns nimic.

Doamna Ramirez întinse mâinile, ca şi cum se aştepta ca Méliès să scoată o pereche de cătuşe din buzunar.

― Interpelaţi-mă. Arestaţi-mă. Încarceraţi-mă. Dar, vă rog, lăsaţi-mi soţul în pace. E un om de treabă, care pur şi simplu nu suporta gândul că ar putea exista o lume fără furnici. A vrut numai să salveze o avuţie planetară ameninţată de o mână de savanţi bolnavi de orgoliu. Vă rog să-l lăsaţi pe Arthur în pace. Oricum, e condamnat deja la moarte de cancer.

167. CÂND ŞTIRILE LIPSESC, ÎNSEAMNĂ CĂ SUNT PROASTE

Ce veşti sunt despre cruciadă?

Nu mai sunt veşti.

Cum adică, nu mai sunt veşti? Nu a mai aterizat nici o musculiţă dinspre Orient?

Chli-pou-ni îşi aduce antenele lângă labiale şi le spală insistent. Regina presimte că lucrurile nu se desfăşoară aşa cum dorise ea. Poate că furnicile au obosit tot omorând la Degete?

Regina Chli-pou-ni întreabă dacă problema "rebelelor" a fost în sfârşit rezolvată.

Un soldat răspunde că numărul lor a ajuns de-acum la vreo două sau trei sute şi că simt greu de localizat.

168. ENCICLOPEDIE

A II-a PORUNCĂ: În noaptea aceasta am avut un vis neobişnuit: mi-am închipuit că Parisul era luat cu o lopată uriaşă şi pus într-un vas transparent. O dată aflat în vas, oraşul se scutura rău; încât vârful Turnului Eiffel lovea pereţii toaletei mele. Totul era cu susul în jos, eu mă rostogoleam pe tavan şi mii de pietoni se zdrobeau de fereastra mea închisă. Maşinile se izbeau de coşuri, felinarele ieşeau din caldarâm. Mobila se rostogolea şi eu am fugit din casă. Afară, totul era dat peste cap, Arcul de triumf era făcut bucăţi, Notre-Dame de Paris stătea invers, cu turlele înfipte adânc în pământ. Vagoane de metrou ţâşneau din solul spintecat şi îşi vărsau marmelada umană. Se făcea că alergam printre ruine şi ajungeam în faţa unui perete gigantic de sticlă. În spatele lui era un ochi. Un singur ochi, mare cât tot cerul, care mă observa. La un moment dat, ochiul, vrând să vadă cum reacţionez, s-a apucat să bată în perete cu ceva ce cred că era o lingură uriaşă. S-a auzit un zgomot asurzitor de clopot. Toate ferestrele care mai rămăseseră intacte au plesnit. Ochiul continua să mă privească, şi era de o sută de ori mai mare ca Soarele. Nu mi-ar plăcea să se întâmple aşa ceva. De când am avut acest vis, am încetat să mă mai duc în pădure să caut furnicare. Dacă furnicile pe care