Sub incidenţa lui 58 cade, bineînţeles, şi colecta făcută într-un atelier pentru ajutorarea soţiei unui muncitor arestat. (Cum au îndrăznit? La pârnaie!)

  Hessel Bernstein şi soţia lui Bessceastaia s-au ales cu 58 pentru… O şedinţă de spiritism la domiciliu^ Anchetatorul îl presa: recunoaşte, cine a mai participat la conspiraţie?! (în lagăr se răspândise zvonul că Hessel e închis pentru „ghicit” şi oploşiţii veneau la el cu pâine şi tutun: ghiceşte-mi şi mie!)

  Absurditate? Tembelism? Nonsens? Nici un fel de nonsens: asta şi înseamnă „teroarea ca mijloc de convingere”. Există o zicală: puşcă ciorile şi caragaţele, că nu scapă nici raţele. Trage în tot ce mişcă: până la urmă nimereşti şi pe cine trebuie. Sensul primar al teroarei de masă tocmai în asta şi rezidă: ne vor cădea în labe şi vor pieri şi cei atât de puternici şi de bine ascunşi, încât unul câte unul nu pot fi vânaţi.

  Şi câte acuzaţii, care de care mai stupide, nu s-au inventat pentru a se motiva condamnarea unor persoane arestate întâmplător ori aflate în vizorul aparatului represiv!

  Grigori Efimovici Gheneralov (originar din regiunea Smolensk) e inculpat pentru „beţie din ură faţă de poporul sovietic” (în realitate, omul bea pentru că nu se înţelegea cu nevasta) – 8 ani.

  Irina Tucinskaia (logodnica fiului lui Sofroniţki) e arestată la ieşirea din biserică (se hotărâse arestarea întregii familii) şi inculpată pentru că, în strană, „se rugase pentru moartea lui Stalin” (cine ar fi putut auzi rugăciunea aceea?!): terorism, 25 de ani.

  Alexandr Băbici e inculpat pentru că „în 1916 a acţionat împotriva puterii sovietice (!) în cadrul armatei turce” (în realitate, luptase ca voluntar rus pe frontul turc), întrucât e acuzat şi că intenţionase să predea nemţilor, în 1941, spărgătorul de gheaţă „Sadko” (la bordul căruia fusese luat ca pasager) e condamnat la împuşcare. (Pedeapsa a fost comutată la un decar. Mort în lagăr.)

  Serghei Stepanovici Fiodorov, inginer artilerist, e inculpat pentru „subminarea, cu intenţii de sabotaj, a proiectelor tinerilor ingineri”, aceşti activişti ai Komsomolului neavând, pasămite, timp liber suficient ca să-şi finalizeze planşele. (Ceea ce n-a împiedicat transferarea inveteratului sabotor Fiodorov, ca expert, de la închisoarea Krestî la o uzină militară.)

  Ignatovski, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, e arestat la Leningrad în 1941 şi acuzat că, pe când lucra la uzinele Zeiss, în anul 1908(!), fusese recrutat de serviciile de informaţii germane dându-i-se strania însărcinare ca, în proximul război (care interesa acea generaţie a agenţilor de informaţii), să nu facă spionaj, rezervându-se pentru următorul. De aceea el slujeşte cu credinţă tătucului ţar în primul război mondial, apoi puterii sovietice, pune la punct singura uzină de mecanică optică din ţară (GOMZ), aranjează să fie ales membru al Academiei de Ştiinţe, şi abia acum, la începutul celui de al doilea război, e capturat, neutralizat şi împuşcat!

  De fapt, ani de zile nici n-a fost nevoie de acuzaţii fanteziste. Exista un set standard, foarte simplu, de capete de acuzare, din care anchetatorul nu trebuia să se obosească decât să extragă unul sau două, aplicându-le ca pe nişte timbre pe un plic:

  — Discreditarea Conducătorului;

  — Atitudine negativă faţă de înfiinţarea colhozurilor;

  — Atitudine negativă faţă de împrumuturile de stat4 (ce om cu mintea întreagă le-ar fi putut agrea?!);

  — Atitudine negativă faţă de Constituţia stalinistă;

  — Atitudine negativă faţă de o măsură adoptată de partid (cea mai recentă);

  — Simpatie faţă de Troţki;

  — Simpatie faţă de Statele Unite;

  — Etc., etc., etc., -

  Aplicarea acestor timbre cu diferite valori era o treabă monotonă, care nu cerea nici un fel de artă. Ca să nu piardă vremea, anchetatorul avea nevoie doar să i se furnizeze la momentul oportun câte o nouă victimă. Aceste victime erau selectate pe contingente de către ofiţerii operativi din raioanele administrative, din unităţile militare, din întreprinderile de transport şi instituţiile de învăţământ. Pentru ca nici ofiţerii operativi să nu aibă prea multă bătaie de cap, denunţurile erau cât se poate de bine venite.

  În lupta pe care oamenii o duceau unii împotriva altora, denunţurile reprezentau o superarmă, un fel de raze ale morţii: ajungea să îndrepţi o rază invizibilă asupra duşmanului, şi acesta cădea secerat. Nu se înregistrau rateuri. N-am reţinut nume pentru a exemplifica asemenea cazuri, dar pot afirma că în închisoare am auzit sumedenie de relatări ilustrând recurgerea la denunţuri până şi pentru tranşarea unor rivalităţi amoroase: bărbatul se descotorosea astfel de o soţie indezirabilă, soţia de o amantă, şi invers – amanta de soţie, ori ibovnica se răzbuna pe ibovnic pentru că acesta refuza să-şi abandoneze consoarta.

  Dintre timbre, preferatul anchetatorilor era punctul zece, agitaţia contrarevoluţionară (rebotezată în antisovietică). Dacă nepoţii noştri vor citi cândva dosarele de anchetă şi judiciare din perioada stalinistă, vor fi uimiţi^ de infatigabila inventivitate a promotorilor propagandei antisovietice. Erau în stare să facă propagandă cu un ac şi cu un chipiu rupt, cu podele spălate (v. Mai jos) ori rufe nespălate, cu un zâmbet ori cu absenţa acestuia, cu o privire prea expresivă ori prea impenetrabilă, cu gânduri mute în cutia craniană, cu însemnări în jurnalele intime, cu bileţele de amor, cu mâzgăleli pe pereţii closetelor. Propagandă pe şosele, pe un drum de ţară, la un incendiu, în piaţă, la bucătărie, la măsuţa de ceai din sufragerie ori în pat, la ureche. Numai invincibila structură a socialismului a putut ţine piept presiunii unei asemenea propagande!

  Pe Arhipelag, deţinuţilor le place să spună, în glumă, că nu toate articolele codului penal sunt accesibile. Cutare ar fi vrut el să încalce legea privind proprietatea socialistă, dar n-a fost lăsat să se apropie de zisa proprietate. Altul ar fi săvârşit fără să clipească o delapidare, dar n-a reuşit să se angajeze casier. Ca să comiţi un omor, ai nevoie măcar de un cuţit, ca să deţii ilegal o armă, trebuie întâi s-o procuri, ca să faci sacrificări ilegale