de animale, trebuie mai întâi să le ai. Nici articolul 58 nu e chiar atât de accesibil: cum să-ţi trădezi patria potrivit alineatului l-b, dacă nu eşti în armată? Cum să te înhăitezi cu burghezia mondială, în termenii alineatului 4, dacă locuieşti la Hantî-Maniisk? Cum să subminezi industria şi transporturile de stat (alineatul 7), dacă lucrezi ca frizer? Dacă n-ai măcar o amărâtă de auto-clavă medicală care să facă explozie (cazul inginerului chimist Ciudakov, 1948, „diversiune”)?

  Dar alineatul 10 al articolului 58 e la îndemâna tuturor. El e accesibil bătrânelor gârbove şi şcolarilor de doisprezece ani, oamenilor căsătoriţi şi celibatarilor, femeilor însărcinate şi fecioarelor, sportivilor şi ologilor, beţivilor şi abstinenţilor, văzătorilor şi nevăzătorilor, proprietarilor de automobile şi cerşetorilor. Cu alineatul 10 te poţi procopsi iarna la fel de bine ca vara, într-o zi de lucru ca şi duminica, la revărsatul zorilor şi seara târziu, la serviciu şi acasă, într-o staţie de metrou, în casa scărilor, în adânc de codru, într-un antract sau în timpul unei eclipse de soare.

  Singurul care se putea măsura prin accesibilitate cu articolul zece e alineatul 12, nedenunţarea, cu alte cuvinte „ai ştiut şi n-ai spus”. Toţi cei enumeraţi mai sus se puteau căptuşi cu acest alineat în aceleaşi condiţii, cu înlesnirea că pentru a cădea sub incidenţa lui nu era nevoie nici măcar să deschizi gura ori să pui mâna pe stilou. Un alineat care te pălea în plină inacţiune! Iar termenul de condamnare era acelaşi: 10 ani plus 5 de „botniţă” 5.

  Desigur, după război, alineatul l al articolului 58, „trădare de patrie”, nu mai putea nici el trece drept greu accesibil. Aveau dreptul la el nu numai toţi foştii prizonieri de război, nu numai cei ce nimeriseră sub ocupaţie, ci chiar şi persoanele care întârziaseră să se evacueze din regiunile ameninţate, mani-festându-şi astfel intenţia de a-şi trăda patria. (Profesorul de matematică Juravski a solicitat, pentru a părăsi Leningradul, trei locuri în avion: pentru Soţie, pentru cumnata lui bolnavă şi pentru sine însuşi, l s-au oferit două (fără cumnată). Omul şi-a expediat din oraş soţia şi cumnata, el a rămas pe loc. Autorităţile n-au putut interpreta acest gest altfel decât în sensul că profesorul îi aştepta pe nemţi. 58-1-a, cu aplicarea articolului 19, 10 ani.)

  Prin comparaţie cu croitorul, paznicul de club, marinarul sau vetlujeanul – amărâţii citaţi adineauri, cei ce urmează vor lăsa impresia că şi-au meritat din plin condamnările:

  — Estonianul Enseld, sosit la Leningrad din Estonia încă independentă, l se confiscă o scrisoare, redactată în limba rusă. De la cine? Pentru cine? „Sunt un om cinstit – nu vă pot spune”. (Era scrisoarea lui V. Cernov6 adresată unor rude.) Aha, nemernicule, eşti om cinstit, vasăzică? Ia poftim pe Solovki!… Dar el măcar avea asupră-i scrisoarea aceea, nu-i aşa?

  — Gricevski. Tată a doi ofiţeri combatanţi, ajunge în timpul războiului, în cadrul mobilizării pentru muncă, la o exploataţie de turbă, unde înjură zămârca (dar de înjurat a înjurat-o, măcar a deschis gura!). 58-10, 10 ani binemeritaţi. (A murit scotocind după coji de cartofi în groapa cu lături a lagărului, în buzunarul lui soios a fost găsită fotografia unuia dintre băieţi, cu pieptul plin de decoraţii.)

  — Nesterovski, profesor de engleză. Acasă la el, la o ceaşcă de ceai, le povesteşte soţiei şi celei mai bune prietene a acesteia (dar le-a povestit, e adevărat!) câtă sărăcie şi foamete era în regiunea Privoljie, din spatele frontului, de unde tocmai se întorsese. Prietena cea mai bună îi înfundă pe ambii soţi: lui alineatul 10, ei alineatul 12, amândurora câte 10 ani. (Dar apartamentul? Nu ştiu: poate prietenei?)

  — Reabinin N. I. În 1941, în timpul retragerii trupelor noastre, declară franc şi cu glas tare că ar fi fost cazul să intonăm mai rar cântecul acela „nu ne-atingi – nu te atingem; ne atingi – te spulberăm”. Pentru un ticălos ca ăsta, şi glonţul e prea puţin; când colo i-au izbit numai 10 ani!

  — Reunov şi Tretiuhin, comunişti, se agită ca înţepaţi de o viespe: de ce nu se convoacă de atâta vreme congresul partidului, încălcându-se statutul7 (de parcă era treaba lor, matracucile dracului!…) Câte un decar de căciulă.

  — Fania Efimovna Epstein, consternată de crimele lui Troţki, întreabă la o şedinţă de partid: „Atunci, cum de i s-a îngăduit să părăsească Uniunea Sovietică?” (De parcă partidul trebuie să-i dea ei raportul. Poate că losif Vissarionovici şi-a muşcat unghiile!) Pentru această întrebare absurdă a primit pe merit (şi a ispăşit) trei termene de condamnare la rând. (Deşi nici un anchetator şi nici un procuror nu i-a putut explica în ce consta vina ei.)

  Când auzi de crimele proletarei Gruşa, pur şi simplu ţi se face părul măciucă. Vreme de douăzeci şi trei de ani, cât a lucrat la fabrica de sticlă, vecinii n-au văzut la ea vreo icoană. Şi uite că, în ajunul sosirii nemţilor, îşi atârnă icoana pe perete (bietei femei pur şi simplu încetase să-i mai fie teamă, se ştie că deţinătorii de icoane era persecutaţi), ba, după cum a remarcat în mod special ancheta declanşată după denunţul vecinelor, freacă şi podelele! (Iar nemţii n-au mai venit.) în plus, găseşte pe lângă casă un frumos manifest german, cu poză, şi -l pune într-o mică vază, pe comodă. Şi totuşi, umana noastră justiţie, luând în considerare originea ei proletară, îi dă Gruşei numai 8 ani de lagăr şi trei ani privare de drepturile civile, între timp, soţul îi moare pe front Fiică-sa era elevă la o şcoală profesională şi, cum cadrele nu încetau s-o strângă cu uşa: „unde e maică-ta?”, se otrăveşte. (Ce s-a întâmplat după moartea fiicei sale, Gruşa nu apuca niciodată să povestească: o podidea plânsul şi pleca.)

  Dar ce merită Ghennadi Sorokin, student în anul trei la Institutul pedagogic din Celeabinsk, care a îndrăznit să publice într-o revistă studenţească două articole proprii? Tarif mic: 10 ani.

  Dar recitarea poeziilor lui Esenin? Cum la noi totul se uită foarte repede, curând o să ni se spună: „Nu-i adevărat Esenin