găsită fierbând în permanenţă într-un aparat ingenios dintr-o nişă aflată în spatele unui paravan. Era servită de Mary Lou în persoană, o domnişoară de la Langley. Privilegiaţii aveau chiar dreptul la o gură ilegală de scotch – care să-i ţină pe picioare toată ziua – interzisă prin dispoziţia specială a organizatorilor, întrucât până şi reconstrucţia literară trebuie să fie opera oamenilor treji.

Mary Lou, cu zâmbetul ei de şcolăriţă şi cu fusta largă de tweed, părea un produs natural al zonei elegante de pe Madison Avenue. Nimeni n-ar fi putut s-o suspecteze că avea ţesute în ea şi fire de la Langley.

Wicklow însuşi, cu vorbăria lui lustruită, trecea drept un tânăr editor cu privire vie şi aflat în ascensiune vertiginoasă, aşa cum sunt aceştia în zilele noastre.

În ceea ce-l priveşte pe cinstitul Jack Henziger, acesta era arhetipul bătrânului pirat, stabilit în piaţa modernă de carte americană. Nu făcea niciun secret din antecedentele sale. Conducte de petrol în Orientul Mijlociu, opere umanitare în Afghanistan, boabe de fasole roşie triburilor de cultivatori de opiu de pe colinele thailandeze. Henziger le vânduse pe toate, indiferent ce mai vânduse pe de lături pentru Langley. Dar inima sa aparţinea lumii editoriale, iar el se afla la Moscova pentru a o dovedi.

Barley părea să savureze din plin întreaga comedie. Ca şi cum ar fi reînnodat legăturile cu un univers de mult pierdut, o juca până la capăt, strângând mâini şi primind felicitări atât din partea colegilor, cât şi a concurenţei, până când, către orele unsprezece, declară că obosise să stea degeaba şi-i propuse lui Wicklow să facă turul standurilor pentru a încuraja trupele.

Aşa că o porniră împreună, Barley cu o grămadă de plicuri în braţe, din care lua câte unul din când în când şi îl vâra în vreo mână aleasă, strigând şi salutând în dreapta şi-n stânga pe culoarele ticsite de vizitatori şi expozanţi.

— Să mă ia dracu’ dacă ăsta nu este Barley Bloody Blair, declară o voce cunoscută din centrul unei expoziţii de Biblii ilustrate, în mai multe limbi. Ţi-aminteşti de mine, nu-i aşa? Al treilea din stânga în fotografie, în suspensor de vizon! Pe vremea când nu-ţi sunase încă ceasul gloriei.

— Spikey! Te-au lăsat să vii din nou! spuse Barley cu plăcere şi-i întinse un plic.

— Ceea ce m-ar îngrijora ar fi să nu mă lase să plec. Domnul ăsta e taică-tău?

Barley îl prezentă pe distinsul editor Wicklow, iar Spikey Morgan îi dădu o binecuvântare preoţească cu vârfurile degetelor sale îngălbenite de nicotină.

Şi-au croit drum înainte şi, după câţiva metri, au dat de Dan Zeppelin. Dan niciodată nu vorbea. Dan glăsuia pe un ton conspirativ cu un murmur de gropar, aplecându-se peste masă, către interlocutor, cu braţele încrucişate.

— Barley, spune-mi, te rog, un lucru. Drept cine ne iau ăştia, mă, pionieri sau nenorocitele de surori Mitford? O mână de cărţi, mai curând necărţi, contează drept succesul anului. E adevărat, au ieşit de la zdup o mână de nescriitori. Mare scofală! Azi-dimineaţă ajung la stand şi-l văd pe un labagiu că-mi scoate cărţile din rafturi. „Pot să vă pun o întrebare personală? i-am spus eu. Ce aia a mă-tii faci cu cărţile mele?” „Aşa mi s-a ordonat”, a spus el. A confiscat nici mai mult, nici mai puţin de şase cărţi. Printre altele, Mary G. Ambleside despre nenorocita aia de Conştiinţă neagră în cântece şi cuvinte. Ordine! Cine suntem noi, Barley? Cine sunt ei? Ce cred ei că restructurează, când n-au avut nici măcar structură vreodată? Cum poţi să restructurezi un cadavru?

La Lupus Books au fost îndrumaţi către o cafenea, unde preşedintele însuşi, de curând înnobilând Sir Peter Oliphant, le-a luat caimacul până şi ruşilor, rezervând o masă. Un cartonaş scris de mână, în ambele limbi, confirma triumful său. Steagul Marii Britanii şi cel al Uniunii Sovietice erau puse acolo pentru a împrăştia orice dubii. Flancat de interpreţi şi de înalte oficialităţi, Sir Peter ţinea o disertaţie cu privire la numeroasele avantaje pe care le aducea Uniunii Sovietice subvenţionarea generoaselor lui cumpărături de pe piaţa sovietică.

— Doamne, e chiar Contele! exclamă Barley înmânându-i un plic. Unde vă e coroana?

Clipind scurt din pleoapele sale prăfuite, marele om îşi continuă disertaţia.

La standul israelian domnea o atmosferă de pace înarmată. Coada întunecată era ordonată şi tăcută. Băieţii în blugi şi adidaşi sprijineau pereţii. Lev Abramovici avea părul alb şi o statură deosebit de impozantă. Slujise în gărzile irlandeze.

— Salut, Lev! Ce mai face Sionul?

— S-ar putea să câştigăm, s-ar putea să fim la începutul sfârşitului fericit, spuse Lev, vârând în buzunar plicul lui Barley.

Părăsind Israelul, Barley îl duse în trap mărunt pe Wicklow către pavilionul editurii Pacea, Progresul şi Destinderea, unde nu mai putea să fie niciun dubiu în legătură cu masiva răsturnare istorică ce avea loc şi cu persoana care se afla la originea ei.

Fiecare stindard, fiecare centimetru pătrat de perete urla noua Biblie. În standul fiecărei republici gândurile şi scrierile profetului – ce apucase să vină, văzut din profil fără semnul din naştere şi cu falca voluntară ridicată – erau expuse alături de cele ale lui Lenin, stăpânul său lipsit de culoare. La standul VAAP, unde Barley şi Wicklow au strâns câteva mâini, iar Barley a lăsat un teanc de plicuri, discursurile conducătorului, în supracoperte lucitoare, traduse în engleză, franceză, spaniolă şi germană, prezentau o atracţie total rezistibilă.

— Cât căcat de felul ăsta trebuie să mai înghiţim, Barley? îl întrebă sotto voce un blond editor moscovit. Când vor începe din nou să ne reprime ca să ne facă să ne simţim mai bine? Dacă trecutul nostru este o minciună, cine ne spune că viitorul nostru nu este tot o minciună?

Şi-au continuat drumul de-a lungul standurilor. Barley în faţă, Barley salutând, Wicklow în urma lui.

— Joseph! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine. Nu-l înghiţi pe tot dintr-odată.

— Barley! Prietene! Nu ţi-au transmis mesajul meu? Sau poate că nici nu ţi-am lăsat.

— Iuri! Ce plăcere să te văd! Am un plic pentru tine.

— Vino să bei ceva cu noi diseară, Barley. Vin şi Saşa, şi Rosa. Rudi are concert mâine, aşa că vrea să rămână treaz. Ai