auzit de scriitorii cărora le-au dat drumul? Ascultă-mă pe mine. E o gogoaşă cât se poate de mare. Le dau drumul, le dau câteva mese, îi arată şi apoi îi bagă din nou la zdup până anul viitor. Vino încoace. Vreau să-ţi vând vreo două cărţi ca să-i fac draci lui Zapadnîi.

La început, Wicklow nici măcar nu şi-a dat seama că ajunseseră la destinaţie. Văzu pe un trepied nişte fanioane spălăcite şi o banderolă roşie, brodată cu litere aurii, şi-l auzi pe Barley strigând: „Katia, unde eşti?”, dar nu era menţionat nicăieri al cui era standul, probabil pentru că nu sosise firma. Aceleaşi cărţi de necitit despre dezvoltarea agricolă în Ucraina şi dansurile tradiţionale din Georgia îşi dădeau obştescul sfârşit pe rafturi, obosite, după ce fuseseră trambalate şi pe la alte expoziţii. Obişnuita jumătate de duzină de femei cu pulpe groase stătea acolo ca şi cum ar fi aşteptat trenul, iar un individ mititel, nebărbierit, îşi ţinea ţigara ca pe o baghetă de magician, strângând din ochi pentru a citi numele lui Barley pe ecuson.

„Nasaian, citi Wicklow la rândul său. Grigori Tigranovici. Redactor principal, editura Octombrie.”

— O căutaţi pe domnişoara Katia Orlova, presupun, îi spuse Nasaian lui Barley în engleză, ţinându-şi ţigara şi mai sus, fără îndoială pentru a-l privi mai bine pe vizitator.

— Da, pe ea o caut, răspunse Barley cu entuziasm, iar două dintre femeile adunate surâseră.

Chipul lui Nasaian se lumină de un zâmbet de o curtoazie înspăimântătoare. Mânuind cu eleganţă ţigara, se dădu la o parte, iar Wicklow o recunoscu pe Katia, aşa cum stătea cu spatele, în toiul unei conversaţii cu doi asiatici mititei, care, presupunea el, erau birmanezi. Din instinct, Katia se întoarse şi-l zări întâi pe Barley, apoi pe Wicklow. Îşi întoarse privirea din nou la Barley, pe care-l primi cu un surâs radios.

— Katia. Fantastic! spuse Barley sfios. Ce fac copiii? Au supravieţuit?

— O, mulţumesc. Sunt foarte bine!

Sub ochii lui Nasaian şi ai vestalelor sale, urmărit şi de privirea lui Wicklow, Barley îi înmâna o invitaţie la marele cocteil de inaugurare glasnostian dat de editura Potomac & Blair.

— O, apropo! S-ar putea să sar peste câteva dintre festivităţile din această seară, spuse Barley, în timp ce se întorceau la pavilionul occidental. Tu, Mary Lou şi Jack va trebui să vă descurcaţi pe cont propriu. Iau masa cu o frumoasă doamnă.

— O cunoaştem? întrebă Wicklow.

Râseră amândoi. Era o zi luminoasă.

„E-n regulă, îşi zise Barley mulţumit. Dacă e să se întâmple ceva, nu i s-a întâmplat încă.”

 

Cât ştia sau cât ghicea oricare dintre noi în legătură cu sentimentele lui Barley faţă de Katia? Într-o operaţiune atât de meticulos organizată şi controlată, dragostea este întotdeauna o problemă delicată.

Wicklow, cu toată viaţa sa libertină, era foarte puritan în ceea ce o privea pe a lui Barley. Tânăr încă, poate că nu era în stare să ia în serios ideea unei pasiuni la o vârstă mai coaptă. După părerea lui Wicklow, era vorba doar despre o toană a lui Barley, ceea ce era un lucru obişnuit pentru el. Oamenii de vârsta lui Barley nu se puteau îndrăgosti.

Henziger, de aceeaşi generaţie cu Barley, considera sexul ca unul din discretele avantaje în natură ale spionajului şi nu se îndoia că un tip în banca lui precum Barley se va deda plăcerilor trupeşti fără a uita de misiune. Ca şi Wicklow, dar din motive diferite, nu găsea nimic anormal în sentimentele pe care Katia i le inspira lui Barley şi chiar le considera profitabile din punct de vedere operaţional.

Dar la Londra? Acolo nu se formase nicio părere perfect conturată. Pe Insulă, Brady spusese ce avea de spus, însă atacurile, ca şi sfaturile sale, fuseseră respinse.

În ceea ce-l priveşte pe Ned, acesta era însurat cu o femeie tot atât de riguroasă ca el şi un judecător tot atât de neavizat în materie. „Citaţi-mi un singur agent într-o ţară inamică, căruia să nu i se aprindă călcâiele după o fată frumuşică, dacă ea se află de aceeaşi parte cu el împotriva întregii lumi,” avea obiceiul să spună Ned cu un surâs resemnat.

Bob, Sheriton şi Johnny păreau să fi ajuns fiecare în felul lui la ideea că viaţa particulară a lui Barley şi poftele acestuia erau în general de o complexitate atât de ciudată, că era mai bine să fie scoase în afara ecuaţiei.

Ce gândea bătrânul Palfrey, care profita de toate momentele sale libere pentru a se năpusti în Grosvenor Square şi, dacă nu putea să facă acest lucru, să-i dea telefon lui Ned ca să-l întrebe: „Ce face băiatul?”

Palfrey se gândea la Hannah. La cea pe care o iubise şi o mai iubea încă, aşa cum numai laşii o pot face. Acea Hannah al cărei zâmbet a fost cândva tot atât de cald şi de sincer ca al Katiei. „Eşti un om bun, Palfrey, îmi spunea ea cu o teribilă stăpânire de sine în zilele în care încerca să mă înţeleagă. Găseşti tu o cale. Poate că nu acum. Dar într-o bună zi.” Şi, vai, Palfrey găsise calea! Invocase codul, acel cod atât de convenabil, care stipula că orice avocat tânăr prins în adulter este ipso facto privat de dreptul de a se apăra. Invocase copiii, ai ei şi ai lui. Sunt atât de mulţi oameni implicaţi, dragă. Invocase căsătoria, al dracului să fie el! Cum se vor descurca oare fără noi, dragă? Derek nu este în stare nici să-şi fiarbă un ou! Invocase asocierea cu Derek şi când biroul de avocatură s-a desfiinţat, şi-a îngropat capul său tâmpit în nisipurile deşertului secret, unde nicio Hannah nu va mai fi în stare să-l vadă vreodată. A avut tupeul să invoce datoria, afirmând că Serviciul nu va ierta niciodată un divorţ împuţit, oricum, nu în cazul consilierului său juridic.

Mă gândeam şi la Insulă, la seara în care Barley şi cu mine am stat pe plaja de galeţi privind cum ceaţa groasă de peste Atlanticul cenuşiu se rostogolea către noi.

— Nu vor reuşi niciodată să o scoată de acolo, nu-i aşa? mă întrebase Barley. Vreau să zic, în cazul în care lucrurile ar lua o întorsătură proastă.

Nu i-am răspuns şi