nu cred că se aştepta să-i răspund, dar avea dreptate. Era o cetăţeană sovietică pursânge şi comisese categoric un delict faţă de legile sovietice. Nu aparţinea categoriei acelora care puteau face obiectul unui schimb.

— Oricum, ea nu şi-ar abandona niciodată copiii, spusese el, confirmându-şi propriile dubii.

Am mai privit un timp marea cu ochii lui pierduţi către Katia şi ai mei către Hannah, care nici ea nu şi-ar abandona copiii, ci ar dori să-i ia cu sine şi să facă un om cinstit din ajutorul de băgător de seamă, obsedat de cariera din Chancery Lane, care se culca cu nevasta principalului său asociat.

— Raymond Chandler! urlă unchiul Matvei din fotoliul său, peste vacarmul făcut de televizoarele vecinilor.

— E fantastic, îl aprobă Barley.

— Agatha Christie!

— A, bine, Agatha.

— Dashiel Hammett! Dorothy Sayers! Josephine Tey!

Barley stătea pe canapeaua pe care-l aşezase Katia. Camera de zi era atât de micuţă, încât, dacă ar fi întins braţele, ar fi ajuns de la un perete la altul. Într-un colţ, o vitrină găzduia toate comorile familiei. Katia i le mai arătase: căni de ceramică modelate de o prietenă pentru căsătoria ei; medalioane cu portretul miresei şi al mirelui; un serviciu de cafea din Leningrad, desperecheat, care aparţinuse cucoanei al cărei portret trona într-un cadru de lemn pe raftul de sus; o veche fotografie sepia a unui cuplu tolstoian, bărbatul – cu barbă şi foarte înţepenit în gulerul lui alb tare, iar femeia – cu o căciulă şi un manşon de blană.

— Matvei este nebun după cărţile poliţiste englezeşti, strigă Katia din bucătărie, unde mai avea de pus câte ceva la punct.

— Şi eu, minţi Barley.

— Vrea să-ţi spună că au fost interzise sub ţari. Aceştia n-ar fi tolerat o astfel de intruziune în sistemul lor poliţienesc. Ai votcă? Nu-i mai da lui Matvei, te rog! Trebuie să mănânce ceva. Nu suntem alcoolici, ca voi, occidentalii. Noi nu bem niciodată fără să mâncăm.

Sub pretextul că examinează cărţile, Barley se duse pe coridorul micuţ de unde putea s-o vadă. Jack London, Hemingway şi James Joyce. Dreiser şi John Fowles. Heine, Remarque şi Rilke. Gemenii trăncăneau în baie. O privea lung prin uşa deschisă a bucătăriei. Se mişca deliberat lent, parcă în afara timpului. „A devenit din nou rusoaică, gândi el. Când ceva merge bine, este recunoscătoare. Când nu merge bine, aşa e viaţa.” Din camera de zi se auzea glasul vesel al lui Matvei.

— Ce-ţi spune? întrebă Barley.

— Vorbeşte despre asediul Leningradului.

— Te iubesc!

— Leningrădenii au refuzat să accepte înfrângerea. Făcea turte de ficat cu orez. Mâinile ei s-au oprit o clipă, apoi şi-au văzut din nou de lucru. Şostakovici continua să compună, chiar dacă îi îngheţa cerneala în călimară. Romancierii continuau să scrie, iar în fiecare săptămână puteai asculta capitolul unui nou roman, dacă ştiai în ce pivniţă să te duci.

— Te iubesc, repetă el. Toate eşecurile mele n-au fost decât o pregătire pentru întâlnirea cu tine. Asta e.

Katia suflă scurt şi amândoi tăcură o clipă, surzi la monologul vesel al lui Matvei, ce se auzea din camera de zi, şi la bălăceala din baie.

— Ce mai spune? întrebă Barley.

— Barley… protestă ea.

— Te rog, spune-mi ce zice.

— Nemţii se aflau la patru kilometri de sudul oraşului. Mitraliau împrejurimile şi bombardau centrul cu artileria grea. Îi întinse şervete de masă, cuţite, furculiţe şi îl urmă în salon. 250 de grame de pâine pentru un muncitor, 125 de grame pentru ceilalţi. Eşti într-adevăr atât de fascinat de Matvei sau o faci din politeţe, ca de obicei?

— E o dragoste matură, dezinteresată, absolută şi tulburătoare. N-am mai cunoscut aşa ceva niciodată. Mi-am spus că trebuie să fii prima care să afli.

Matvei, într-un exerciţiu de pură adoraţie, îi zâmbea lui Barley. Noua sa pipă englezească lucea din buzunarul de la piept. Susţinând privirea lui Barley, Katia începu să râdă, dădu din cap, dar nu ca să nege, ci uluită. Gemenii năvăliră în cameră în halate şi se azvârliră în braţele lui Barley. Katia îi aşeză pe copii la masă. Matvei fu instalat în capul mesei. Barley luă loc lângă ea, privind-o cum punea în farfurii ciorba de varză. Cu un efort teatral, Serghei scoase dopul de la o sticlă cu vin. Katia însă n-a vrut decât o jumătate de pahar, iar lui Matvei i s-a permis numai votcă. Anna rupse rândurile pentru a aduce un desen pe care-l făcuse după o vizită la Academia Timiriazev: cai, un adevărat lan de grâu, plante care supravieţuiau zăpezii. Matvei povestea istoria bătrânului din atelierul mecanic de peste drum şi din nou Barley insistă să audă fiecare cuvânt.

— E vorba despre un bătrân pe care îl cunoştea Matvei, un prieten de-al tatălui meu, spuse Katia. Avea un atelier mecanic. Când era prea slăbit de nemâncare, se lega de maşini ca să nu cadă jos. Aşa l-au găsit Matvei şi tatăl meu atunci când a murit. Legat de maşini, îngheţat. Matvei doreşte, de asemenea, să ştii că şi el purta o insignă luminoasă la rever – Matvei arătă mândru locul pe pulover – ca să nu se ciocnească de prietenii săi în întuneric, când se duceau cu găleţile să ia apă din Neva. Aşa. Gata cu Leningradul, spuse ea hotărâtă. Ai fost foarte răbdător, Barley, ca întotdeauna. Sper că eşti sincer.

— N-am fost atât de sincer în viaţa mea.

Barley era pe cale de a ridica un pahar în sănătatea lui Matvei, când telefonul de lângă canapea începu să sune. Katia sări în picioare, dar Serghei i-o luă înainte. A dus receptorul la ureche, a ascultat, apoi a pus înapoi receptorul în furcă dând din cap.

— Atâtea apeluri greşite, spuse Katia şi împărţi farfuriile pentru turtele de ficat.

 

Nu era decât ea în cameră. Nu era decât patul ei.

Copiii se duseseră să se culce, iar Barley îi putea auzi sforăind în somn. În camera de zi, Matvei stătea lungit pe patul de campanie, visând deja Leningradul. Katia era aşezată pe pat, Barley lângă ea ţinând-o de mână, privindu-i chipul ce se profila pe fereastra fără perdele.

— Îl iubesc şi pe Matvei, spuse el.

Katia dădu din cap şi râse scurt. Barley îi mângâie obrazul cu dosul mâinii şi descoperi că plângea.

— Doar că nu aşa cum te iubesc pe tine, explică el.