Iubesc copiii, unchii, câinii, pisicile şi muzicienii. Mă simt responsabil de întreaga Arcă. Dar te iubesc pe tine atât de profund, că mi-e ruşine de vorbele mele. Aş fi foarte recunoscător dacă am găsi o modalitate de a fi redus la tăcere. Mă uit la tine şi mi-e silă de sunetul propriei voci. Vrei să-ţi dau asta în scris?

Îi întoarse apoi cu ambele mâini faţa către el şi o sărută. După aceea îi puse capul pe pernă, o sărută din nou, întâi pe buze, apoi pe genele umede lăsate în jos. Dar, în timp ce braţele ei îi încolăciră gâtul şi îl traseră către ea, Katia îl împinse brusc într-o parte, sări ca arsă şi se duse să se uite ce fac gemenii. Reveni în dormitor şi trase ivărul de la uşă.

— Dacă vin copiii, trebuie să te îmbraci şi trebuie să fim foarte serioşi, îl avertiză ea sărutându-l.

— Pot să le spun că te iubesc?

— Dacă o faci, nu voi traduce.

— Dar ţie pot să-ţi spun?

— Daca eşti foarte cuminte.

— Vei traduce?

Nu mai plângea. Nu mai zâmbea. Ochii ei negri, logici, erau scrutători ca şi ai lui. „O îmbrăţişare fără rezerve, fără codiciluri ascunse, fără clauze restrictive, fără text scris cu caractere mărunte la sfârşitul contractului.”

 

Nu l-am văzut niciodată pe Ned într-o astfel de stare de spirit. Devenise un Iona al propriei operaţiuni, iar stoicismul său pus la încercare îi făcea presentimentele sumbre şi mai dificil de acceptat. Stătea la biroul său din sala de operaţiuni ca şi cum ar fi prezidat o curte marţială, iar Sheriton îşi omora timpul ca un ursuleţ de jucărie dotat cu inteligenţă. Atunci când, din disperare de cauză, m-am hotărât să-l duc pe Ned la Connaught, unde mergeam câteodată cu Hannah, pentru a face aşteptarea mai suportabilă, i-am oferit o somptuoasă cină la Grill şi tot n-am putut să pătrund dincolo de masca resemnării sale.

La drept vorbind, pesimismul său îmi afecta în mod serios propriul moral. Parcă eram aşezat pe un scrânciob. Clive şi Sheriton – la un capăt, iar Ned – la celălalt capăt. Întrucât deciziile nu sunt punctul meu forte, am fost cu atât mai tulburat văzând un om în mod normal atât de incisiv că se resemnează astfel acceptând ostracizarea.

— Asta-i doar în capul tău, Ned, i-am spus cu mai puţină convingere decât Sheriton. Tu mergi mult mai departe cu gândurile decât toţi ceilalţi. Foarte bine. Nu mai e cazul tău. Asta nu înseamnă un naufragiu, iar credibilitatea ta este acum mult deasupra nivelului mării.

— O listă finală şi exhaustivă de întrebări, spuse Ned din nou, ca şi cum un hipnotizator i-ar fi implantat aceasta formulă în cap. Dar de ce finală? De ce exhaustivă? Hai, răspunde. Când Barley l-a văzut la Leningrad, n-a vrut să accepte nici măcar chestionarul nostru preliminar. I l-a aruncat lui Barley în faţă şi acum, dintr-odată, cere să i se dea întreaga listă de cumpărături. O solicită. Lista finală. Marele şlem. Trebuie să fim gata cu ea la sfârşitul săptămânii. După aceea, Bluebird nu va mai răspunde la niciuna dintre întrebările oamenilor în cenuşiu. „Asta este ultima voastră şansă”, a spus el. De ce?

— Hai să considerăm lucrurile şi din punctul celălalt de vedere, i-am sugerat eu într-un murmur disperat, când chelnerul ne-a adus o a doua cană de vin roşu nepreţuit. Foarte bine. Bluebird a fost întors de către sovietici. E rău. Sovieticii îl manipulează. Atunci de ce pun capăt întregii afaceri? De ce să nu stea cuminţi şi să ne joace în continuare? Tu n-ai încheia afacerea dac-ai fi în locul lor? Tu nu ne-ai da un ultimatum, nu ai stabili termene finale. Ai face aşa ceva?

Răspunsul său făcea cât cea mai bună şi cea mai scumpă masă pe care i-am oferit-o vreodată vreunui ofiţer, coleg de-al meu.

— S-ar putea s-o fac, spuse el. Dac-aş fi rus.

— De ce?

Cuvintele sale te îngheţau şi mai mult, întrucât erau spuse pe un ton mult prea detaşat.

— Poate că nu mai putea fi prezentat. Poate că este incapabil să vorbească. Poate că nu este în stare să-şi ţină cuţitul şi furculiţa în mână. Sau să-şi săreze carnea. Poate că a făcut de bunăvoie câteva declaraţii despre încântătoarea sa amantă de la Moscova, care habar n-avea, într-adevăr habar n-avea, ce făcea. S-ar putea ca…

Ne-am întors pe jos în Grosvenor Square. Barley părăsise apartamentul Katiei la miezul nopţii, după ora Moscovei, şi s-a reîntors la Mej, unde Henziger îl aştepta în hol, citind în mod ostentativ un manuscris.

Barley era extraordinar de binedispus, dar n-avea nimic nou de raportat. O simplă seară în familie, i-a declarat el lui Henziger, dar s-a distrat totuşi foarte bine. „Chestia cu spitalul e încă în vigoare”, adăugă el.

A doua zi însă, nimic. Vid. A spiona înseamnă a aştepta. Spionajul înseamnă să-ţi faci sânge rău, uitându-te cum Ned se prăbuşeşte. Spionajul înseamnă s-o duci pe Hannah în apartamentul tău din Pimlico, între orele şaisprezece şi optsprezece, când se presupune că ar urma cursuri de limba germană, Dumnezeu ştie de ce. Spionajul înseamnă să simulezi dragostea şi să te asiguri că ea ajunge acasă la timp să-i servească cina dragului ei Derek.

CAPITOLUL 15

S-au dus cu maşina lui Volodea. Katia o împrumutase pentru seara aceea. Trebuia s-o aştepte la staţia de metrou Aeroport, la orele douăzeci şi unu, iar la orele douăzeci şi unu fix Lada opri nesigur lângă el.

— N-ar fi trebuit să insişti, spuse ea.

Ferestrele blocurilor străluceau deasupra lor, dar pe străzi domnea deja o atmosferă neliniştitoare de camuflaj. Miresmele toamnei umpleau aerul umed al nopţii. Semiluna, drapată în valuri de ceaţă, atârna în faţa lor. Din când în când, mâinile lor se atingeau. Din când în când mâinile lor se regăseau şi se prindeau strâns una de alta. Barley se uita cu atenţie în oglinda retrovizoare dispusă lateral. Era spartă şi-i lipseau câteva bucăţele, dar putea să vadă destul de bine maşinile care îi urmau fără să-i depăşească. Katia viră la stânga, fără nicio coadă după ea.

Cum ea nu spunea nimic, tăcea şi el. Se întreba cum învăţaseră toate acestea. Unde poţi şi unde nu poţi vorbi în siguranţă. La şcoală? De la fetiţele