mai mari, când au crescut? Sau datorită micii predici serioase ţinute de doctori de familie cândva, în al doilea an de pubertate? „A venit vremea să afli că maşinile şi pereţii au urechi ca şi oamenii…”

Maşina se angaja hurducăind pe o alee laterală plină de gropi ce ducea spre o parcare neterminată.

— Închipuie-ţi că eşti medic, îl avertiză ea, privindu-se faţă-n faţă peste capota maşinii. Trebuie să-ţi iei un aer foarte serios.

— Sunt medic, spuse Barley.

Nu glumeau nici unul, nici celălalt.

Au călcat cu grijă printr-un labirint de băltoace, luminate de lună, până la o alee acoperită cu o marchiză de azbociment, ce ducea la o uşă dublă şi la un birou gol de primiri. Simţi primele mirosuri alarmante de spital: dezinfectant, ceară de parchet, spirt medicinal. Îl conduse cu pas vioi printr-un hol circular, cu mozaic pe jos, apoi de-a lungul unui coridor cu linoleum şi trecură prin faţa unei mese cu tăblie de marmură, la care stăteau câteva femei îmbufnate. Un ceas de perete arăta orele douăzeci şi două şi douăzeci şi cinci. Cu un gest voit ostentativ, Barley compară ora cu ceasul de la mâna sa. Orologiul era cu zece minute în urmă. În culoarul următor, de-a lungul pereţilor, se înşirau siluete prăbuşite pe scaune de bucătărie.

Sala de aşteptare era tenebroasă ca o catacombă, sprijinită de stâlpi imenşi, şi avea o estradă la una din extremităţi. În capătul celălalt, uşi batante dădeau către toalete. Cineva agăţase provizoriu un bec. La lumina lui palidă, Barley zări nişte cuiere goale în spatele unei tejghele de lemn, brancarde aliniate şi un vechi telefon fixat pe stâlpul cel mai apropiat. Lângă perete era o bancă. Katia se aşeză, iar Barley luă loc lângă ea.

— Încearcă întotdeauna să fie punctual. Câteodată însă i se dă legătura cu întârziere, spuse ea.

— Pot să vorbesc cu el?

— S-ar înfuria.

— De ce?

— Dacă aud vorbindu-se englezeşte pe o linie interurbană, acest lucru le-ar atrage imediat atenţia. E normal.

Un bărbat cu capul bandajat, care arăta ca un soldat orbit, venit de pe front, împinse uşile batante şi intră din greşeală în toaleta pentru doamne, în timp ce tocmai ieşeau două femei. L-au apucat de umeri şi l-au orientat în direcţia bună.

Katia îşi deschise poşeta şi-şi scoase un carneţel şi un pix.

— Va încerca la orele douăzeci şi două şi patruzeci, spuse ea. La douăzeci şi două şi patruzeci va încerca să prindă prima legătură. Nu va vorbi prea mult. Nu este prudent să vorbeşti prea mult, chiar pe o linie sigură.

Katia se ridică în picioare şi se îndreptă către telefon, aplecându-se ca o obişnuită a casei, pentru a trece pe sub tăblia tejghelei din vestiar.

Îi va spune că o iubeşte? se întrebă Barley. „Te iubesc oare destul ca să-ţi primejduiesc viaţa pentru mine?” Îi va spune el vorbele de dragoste pe care i le-a transmis prin scrisoare? Ori îi va spune că ea este un preţ acceptabil pentru purificarea sufletului lui frământat?

O vedea din profil, uitându-se cu atenţie la porţile batante. Văzuse oare ceva în neregulă? Auzise ceva? Ori mintea îi zbura deja departe, la Iakov?

„Aşa stă şi când îl aşteaptă”, gândi Barley, ca şi cum s-ar pregăti să-l aştepte toată ziua.

Telefonul sună răguşit, ca şi cum ar fi avut praf pe laringe. Un al şaselea simţ o împinsese către el, aşa că n-a avut cum să mai sune a doua oară, înainte ca să ia receptorul în mână. Barley se afla la cel mult un metru, doi de ea, dar îi era greu să-i audă vocea deasupra larmei ce venea din spital. Se întorsese cu spatele la el, simţind probabil nevoia de intimitate, îşi acoperise cu mâna urechea liberă, pentru a-şi auzi mai bine iubitul în receptor. Barley nu putea să o audă decât spunând supusă „da” şi „da” din nou.

„Las-o în pace! gândi el furios. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o voi mai spune la sfârşitul săptămânii. Las-o în pace. Ţine-o departe de toată chestia asta! Tratează cu oamenii în cenuşiu sau cu mine!”

Carnetul stătea deschis pe o etajeră şubredă, fixată de stâlp, cu pixul deasupra, dar ea nu se atinsese de niciunul din ele. „Da. Da. Da.” Am făcut şi eu asta pe Insulă. „Da. Da. Da.” Îi văzu umerii ridicându-se şi lipindu-se de gât şi rămânând aşa, întinzându-i muşchii spatelui ca şi cum ar fi inspirat profund şi ar fi savurat o clipă de plăcere. Îndepărtă cotul de corp pentru a-şi lipi şi mai bine receptorul de ureche. „Da. Da.” Şi ce-ar fi să zici măcar o dată „nu”. „Nu, n-o să mă întind pe burtă pentru tine.”

Mâna ei liberă atinse stâlpul şi văzu cum i se răşchira degetele şi cum se încordează în timp ce buricele lor apăsau puternic pe tencuiala cenuşie. Îi văzu dosul mâinii albindu-se, imobilă, şi brusc această mână crispată îl nelinişti. Găsise de ce să se agate şi se ţinea cu toate forţele de acest punct de sprijin. Lipită de peretele unei faleze, suspendată între amant şi hău, doar un singur deget o ţinea în viaţă.

Se întoarse cu receptorul lipit de ureche şi Barley îi văzu faţa. Cine era ea? Ce devenise? Pentru prima oară de când se întâlniseră era lipsită de expresie, iar telefonul părea un revolver pe care cineva i-l ţinea la tâmplă.

Avea privirea unui ostatic.

Trupul începu să-i alunece în jos de-a lungul stâlpului, ca şi cum nu mai putea să facă efortul de a se ţine drept. Mai întâi, o lăsară genunchii, apoi întregul său trup se frânse din talie şi Barley se repezi s-o susţină. O luă de talie cu un braţ, iar cu celălalt îi smulse telefonul. Îl puse la ureche şi urlă: „Goethe!”, dar tot ceea ce putu să audă fu tonul, aşa că agăţă receptorul în furcă.

Ciudat, Barley uitase că era puternic. Nici n-apucaseră bine să se mişte, că fu cuprinsă de o reacţie violentă împotriva lui şi, în tăcere, îl lovea cu pumnul strâns, pocnindu-l atât de tare în pomeţii obrajilor, că, pentru o clipă, nu văzu altceva nimic decât stele verzi. O apucă de mâini, i le trase în jos şi i le ţinu aşa, în timp ce