o împingea pe sub tejghea şi o obliga să iasă din spital şi să meargă până la locul de parcare. „E o pacientă instabilă mental, îşi spunea el în gând. E o pacientă agitată, iar eu sunt medicul ei curant.”

Continuând s-o ţină de mână, răsturnă geanta pe capota maşinii, găsi cheia, deschise portiera din dreapta şi o împinse înăuntru. Apoi fugi către portiera cealaltă, ca nu cumva să-i vină ideea să se aşeze la volan.

— Vreau să merg acasă, spuse ea.

— Nu ştiu drumul.

— Du-mă acasă, repetă ea.

— Nu cunosc drumul, Katia! Trebuie să-mi spui stânga, dreapta, mă auzi? O apucă de umeri. Stai drept în scaun, priveşte pe fereastră. Unde e marşarierul în nenorocita asta de maşină?

Barley se lupta nervos cu schimbătorul de viteze. Katia băgă în marşarier, făcând să scârţâie cutia de viteze.

— Farurile, spuse el.

Le găsise, dar o puse să le aprindă, obligând-o, în felul ăsta, prin furia lui, să reacţioneze. În timp ce hurducăia prin parcare, fu nevoit să vireze pentru a evita o ambulanţă ce venea în plină viteză. Parbrizul era împroşcat cu noroi şi apă, dar, întrucât nu ploua, ştergătoarele nu erau puse. Oprind din nou maşina, se dădu jos dintr-o săritură şi mai mult mânji decât şterse parbrizul cu batista, apoi se urcă din nou la volan.

— Ia-o la stânga! îi ordonă ea. Mai repede, te rog!

— Am venit pe partea cealaltă.

— E sens unic. Grăbeşte-te!

Vocea i se stinse şi el nu reuşi să-i smulgă nici cel mai mic cuvânt. Îi întinse sticluţa de whisky. O împinse deoparte. Conducea încet, ignorând recomandările ei de a accelera. În retrovizorul din interiorul maşinii vedea farurile păstrând distanţa. Nici nu se apropiau, nici nu rămâneau în urmă. „E Wicklow, gândi el. Paddy, Cy, Henziger, Zapadnîi. Întreaga gardă călare.” Faţa ei se lumină, apoi se întunecă din nou sub luminile străzii, dar era lipsită de viaţă. Părea că-şi întorsese privirea spre sine, către cine ştie ce lucruri îngrozitoare pe care le vedea în imaginaţia ei. Îşi pusese pumnul strâns în gura, muşcându-şi încheieturile degetelor.

— Virez aici? o întrebă el brutal. Apoi strigă la ea: Spune-mi unde să întorc! Îmi spui sau nu?

Îi răspunse întâi în ruseşte, apoi în englezeşte.

— Acum. La dreapta! Accelerează!

Nu recunoştea nimic. Fiecare stradă pustie semăna cu următoarea şi cu precedenta.

— Întoarce aici.

— La stânga sau la dreapta?

— Stânga!

Urlă cuvântul din toţi rărunchii. După urlet, urmară lacrimi, iar acestea curgeau între sughiţurile disperate ce o înecau. După un timp sughiţurile începură să se mai liniştească, încetară în momentul în care încercă să oprească maşina în dreptul blocului ei. Barley trase de frâna de mână, dar era stricată. Maşina continua să înainteze când el îi deschise portiera. A vrut s-o ajute să coboare, dar a fost mai rapidă decât el. Cum, necum, reuşise să se dea jos pe trotuar şi o rupsese la fugă prin curtea din faţă cu geanta deschisă, scotocind după chei. Un băiat în haină de piele, ascuns în umbra uşii de la intrare, se prefăcu că vrea să-i bareze drumul, dar exact în momentul acela Barley o ajunsese din urmă, aşa că băiatul se dădu la o parte ca să-i lase să treacă. N-a vrut să aştepte liftul sau poate că uitase că exista aşa ceva. Urcă scările în fugă, cu Barley după ea, trecând de o pereche de tineri care se sărutau. La etajul întâi, un bătrân stătea într-un colţ beat mort. Urcau de parcă scările nu se mai terminau. La alt etaj era o bătrână beată. La un etaj mai sus, un tânăr. Au urcat atâtea trepte, încât Barley începuse să se teamă că fata uitase etajul la care locuia. Apoi, dintr-odată, se opri, întoarse cheia în broasca uşii şi intrară în apartament. Katia era deja în camera gemenilor. Stătea în genunchi, pe patul lor, cu capul plecat, trăgându-şi sufletul ca un înotător disperat, cuprinzându-i cu câte un braţ pe fiecare din cei doi copii adormiţi.

 

Din nou, nu exista decât dormitorul ei. O conduse, pentru că, până şi în acest spaţiu mititel, ea nu mai găsea drumul. Se aşeză nesigură pe pat, de parcă n-ar fi ştiut cât de înalt este. Se lăsă lângă ea, scrutându-i chipul lipsit de expresie, urmărindu-i ochii închizându-se, deschizându-se pe jumătate, închizându-se din nou, neîndrăznind s-o atingă, pentru că era teribil de rigidă, de îngrozită şi departe de el. Îşi ţinea încheietura mâinii strâns, ca şi cum ar fi fost ruptă. Oftă adânc. Barley o strigă pe nume, dar ea părea să nu-l audă. Barley aruncă o privire în jurul camerei, căutând. Fixată de un perete, o poliţă servea de toaletă de machiaj şi de birou. Printre scrisori vechi, era aruncat un blocnotes cu spirală, asemănător celui folosit de Goethe. Deasupra patului atârna o reproducere înrămată după o pictură de Renoir. O luă din cui şi şi-o puse în poală. Ca un spion experimentat, rupse o pagină din blocnotes, o puse pe geamul tabloului, luă un pix din buzunar şi scrise:

„Povesteşte-mi.”

Îi puse hârtia sub ochi, iar ea o citi indiferentă, fără să dea drumul încheieturii mâinii. Umărul ei se sprijinea de al lui, însă ea nu-şi dădea seama. Bluza îi era descheiată, iar părul ei bogat, negru, era încâlcit pentru că alergase. Scrise din nou. „Povesteşte-mi.” Apoi o apucă de umeri, implorând-o din privirea plină de dragoste disperată. Apoi îi indică cu degetul arătător foaia de hârtie. Ridică tabloul şi îl aşeză bine de genunchii Katiei, astfel ca ea să aibă de ce să se sprijine. Katia se uită lung la cuvântul scris pe hârtie, lăsând să-i scape un oftat sfâşietor. Îşi lăsă capul în jos, până când nu mai putu s-o vadă din spatele perdelei haotice de păr.

„L-au ridicat pe Iakov”, scrise ea.

Barley îi luă pixul din mână. „Cine ţi-a spus?”

„Iakov”, răspunse ea.

„Ce ţi-a spus?”

„Va veni la Moscova vineri. Se va întâlni cu tine în apartamentul lui Igor la orele unsprezece noaptea, vineri. Îţi va aduce alte documente şi-ţi va răspunde la întrebări. Te rog să ai pregătită o listă precisă. Va fi ultima oară. Vrea precizări cu privire la data publicării, vrea detalii, date. Să-i aduci nişte whisky bun. Mă iubeşte.”

Îi luă pixul din mână.

„Cu