Ea aprobă din cap.

„De ce spui că l-au ridicat?”

„A folosit numele care nu trebuia.”

„Ce nume?”

„Daniil. Era codul nostru. Piotr, dacă totul e-n regulă. Daniil, dacă a căzut în mâinile lor.”

Pixul trecea rapid de la unul la altul. De data aceasta, Barley îl ţinea şi scria întrebare după întrebare.

„A făcut vreo greşeală?”

Ea negă din cap.

„A fost bolnav. A uitat codul tău”, scrise el.

Ea negă din cap din nou.

„Nu s-a mai întâmplat niciodată?”

De data aceasta, ea mai dădu o dată din cap, luă pixul şi scrise furioasă: „Mi-a spus Maria. A spus: «Tu eşti, Maria?» Ăsta este numele folosit în caz de pericol. Când totul este în siguranţă, îmi spune Alina.”

„Scrie cuvintele lui.”

„Eu sunt, Daniil. Tu eşti, Maria? Conferinţa a fost cel mai mare succes din cariera mea. Minţea.”

„De ce?”

„El spune întotdeauna că în Rusia singurul succes este să nu câştigi. O glumă între noi. A vorbit complet pe dos. Îmi spunea deci că suntem pierduţi.”

Barley se apropie de fereastră şi se uită în jos spre intersecţie. Întunecatul său univers interior amuţise. Nu mişca nimic, nu respira nimic. Dar era pregătit. Fusese pregătit întreaga viaţă şi nu ştiuse. Ea era femeia lui Goethe şi era tot atât de moartă ca şi el. Nu încă, întrucât Goethe o protejase cu fărâma de curaj ce-i mai rămăsese, dar va fi moartă de-a binelea de îndată ce vor dori să-şi întindă mâna lor lungă pentru a o culege.

Stăm cam o oră la fereastră, înainte de a se întoarce către pat. Era lungită pe o parte, cu ochii deschişi şi cu genunchii traşi la gură. O înconjură cu braţul şi o trase spre el, şi-i simţi trupul rece cedând treptat îmbrăţişării sale, scuturată de sughiţuri convulsive tăcute, ca şi cum i-ar fi fost frică să plângă în auzul microfoanelor.

Începu să-i scrie cu majuscule clare: „FII ATENTĂ LA MINE”.

Ştirile defilau pe ecran, schimbându-se la fiecare câteva minute. „Barley părăseşte Mej. Urmează. Au ajuns la staţia de metrou. Urmează. Şi-au făcut ieşirea (sic) din spital. Katia la braţul lui Barley. Urmează. Oamenii mint, însă computerul este infailibil. Urmează.”

— De ce dracu’ conduce el? întrebă Ned aspru, citind această informaţie.

Sheriton era prea absorbit, aşa că Bob, aflat în spatele lui, răspunse la întrebare.

— Bărbaţilor nu le place să conducă femeile, Ned. Vremea falocratismului nu a trecut.

— Mulţumesc pentru informaţie, spuse Ned politicos.

Clive zâmbea aprobator.

Antract. Ecranele rămaseră o clipă goale, dar Anastasia completă raportul. Anastasia era o bătrână letonă, acră, de şaizeci de ani, care figura pe statele de plată ale Casei Rusia de douăzeci de ani. Doar Anastasia avea permisiunea să supravegheze holul de intrare al spitalului.

Relată următoarele:

„A trecut de două ori. Spre toaletă şi înapoi în sala de aşteptare.

La prima trecere, Barley şi Katia stăteau jos pe o bancă, aşteptând.

La cea de a doua, Barley şi Katia stăteau în picioare, lângă telefon şi păreau să se îmbrăţişeze. Barley ţinea mâna la înălţimea feţei ei, care avea şi un braţ ridicat, iar celălalt lăsat în jos.”

Înainte sau după apelul lui Bluebird?

Anastasia nu ştia. Cu toate că a stat în cabina de la toaletă, ascultând cât se poate de atent, nu a auzit telefonul sunând. Deci: ori n-a sunat nimeni, ori convorbirea se terminase în momentul când a trecut a doua oară.

— De ce naiba trebuia s-o îmbrăţişeze? spuse Ned.

— Poate că-i intrase o muscă-n ochi, zise Sheriton acru, urmărind în continuare ecranul.

— A condus şi maşina, insistă Ned. Nu are voie să conducă acolo, dar a condus. A lăsat-o la volan tot drumul până la ţară şi înapoi. Tot ea a condus până la spital. Apoi, dintr-odată, se urcă el la volan. De ce?

Sheriton lăsă creionul jos şi-şi trecu degetul arătător pe sub gulerul cămăşii.

— Deci, ce spui, Ned? A telefonat Bluebird sau nu? Spune, ce crezi?

Ned avu decenţa să se gândească anost la răspuns.

— Probabil că a telefonat. Altfel cei doi ar mai fi aşteptat.

— Poate că a auzit ceva ce nu i-a plăcut. Vreo veste proastă sau ceva de genul acesta, sugeră Sheriton.

Ecranele se stinseseră, lăsând încăperea în penumbră.

Sheriton avea un birou personal, placat în întregime cu furnir din lemn de trandafir. Peste tot, pe pereţi, reproduceri. Ne-am instalat acolo, ne-am turnat cafea în ceşti şi am început să aşteptam.

— Ce dracu’ face în apartamentul ei atât de mult timp? mă întrebă Ned în particular. Tot ce are de făcut este să obţină de la ea ora şi locul întâlnirii. Putea să facă acest lucru acum două ore.

— Poate că au şi ei un moment de tandreţe, îi spusei eu.

— M-aş simţi mai bine dac-aş crede că-i aşa.

— O fi cumpărând o altă căciulă, spuse Johnny pe un ton antipatic, auzind ce vorbeam.

— Geronimo! exclamă Sheriton, când se auzi soneria, chemându-mă în sala de operaţiuni.

Pe un plan luminat al oraşului, apartamentul Katiei era marcat cu un punct roşu luminos. Locul de întâlnire era la vreo trei sute de metri mai la est, la colţul sud-estic dintre cele două mari artere marcate cu verde. Barley trebuia să înainteze acum de-a lungul trotuarului sudic, ţinându-se aproape de bordură. Ajuns la punctul de întâlnire, trebuia să încetinească, părând că e în căutarea unui taxi. Maşina noastră va opri lângă el. Barley fusese instruit să-i dea şoferului numele hotelului cu voce tare şi să gesticuleze ca şi cum s-ar fi tocmit asupra preţului.

La cel de-al doilea sens giratoriu, maşina urma să-şi schimbe direcţia şi să intre într-un şantier de construcţii, unde se afla garat camionul nostru, cu farurile stinse şi cu şoferul prefăcându-se că moţăie în cabină. Dacă antena radio era ridicată, maşina trebuia să facă un tur complet la dreapta şi să se întoarcă la camion.

Dacă nu, întâlnirea se anula.

Raportul lui Paddy apăru pe ecrane la unu noaptea, ora Londrei. Benzile magnetice au fost disponibile în mai puţin de o oră, după transmiterea conţinutului lor de pe acoperişul Ambasadei Statelor Unite. De atunci, raportul a fost disecat în toate modalităţile posibile. Pentru mine, rămâne şi acum un model de raport al operaţiunilor de teren.

Bineînţeles, identitatea autorului trebuie cunoscută, întrucât fiecare scriitor de sub soare îşi are limitele sale. Paddy nu e cine ştie ce psiholog, dar are o