mulţime de alte calităţi. Era un fost Gurkha, intrat în Serviciile Speciale, devenit apoi ofiţer de informaţii, lingvist, organizator sau improvizator, după caz, avea exact profilul pe care îl prefera Ned.

Pentru acoperirea sa la Moscova îmbrăcase atât de bine haina prostiei englezeşti, încât neiniţiaţii îşi băteau joc de el când vorbeau între ei: şortul său lung vara, când umbla pe cărările din pădurile moscovite, schiul de fond iarna, când îşi încărca maşina sa Volvo cu nişte vechituri de schiuri şi beţe de bambus şi, în sfârşit, propria persoană, cu căciulă de blană, părea să fie o relicvă din primele expediţii arctice. Dar trebuie să fii deştept ca să faci atâta timp pe prostul. Iar Paddy era un om deştept, chiar dacă ulterior excentricităţile sale aveau să fie luate ca atare.

Paddy conducea cu măiestrie grupul său eteroclit de pseudostudenţi la limbi străine, angajaţi ai agenţiilor de voiaj, mici negustori şi persoane cu diverse paşapoarte. Nici Ned însuşi nu l-ar fi putut întrece. Paddy avea grijă de ei ca un preot de oiţele din parohia sa, iar fiecare suflet dintre aceştia, în fond, nişte solitari, îl idolatriza. Nu era vina sa dacă acele calităţi ce atrăgeau oamenii către el îl făceau vulnerabil la înşelătorii.

Să revenim la raportul său. Paddy a fost mai întâi frapat de precizia relatării lui Barley, iar banda magnetică a confirmat acest lucru. Vocea lui Barley a fost mai sigură decât în înregistrările anterioare.

Paddy a fost impresionat, de asemenea, de hotărârea lui Barley şi de devotamentul său faţă de misiune. Îl compara pe cel pe care l-a văzut în faţa sa în camion cu cel pe care l-a instruit pentru operaţiunea Leningrad şi era uimit de saltul făcut de Barley. Avea dreptate. Barley era altul, evoluase.

Relatarea lui Barley se potrivea cu toate faptele verificabile de care dispunea Paddy, de la întâlnirea la staţia de metrou şi drumul către spital, până la aşteptarea pe bancă şi apelul rapid întrerupt al telefonului. Barley îi explicase că atunci când acesta sunase, Katia se afla exact în faţa aparatului. El însuşi de abia îl auzise. „Aşa că nu e de mirare că Anastasia nu-l auzise nici ea”, deduse Paddy. Katia ridicase receptorul cu o iuţeală nemaipomenită.

Convorbirea dintre Katia şi Bluebird fusese, potrivit lui Barley, scurtă, cel mult două minute. Încă un fapt care se potrivea. Goethe era cunoscut pentru teama sa de convorbiri telefonice lungi.

Cu atât de multe fapte la dispoziţia lui, raportate de către un Barley care înota ca peştele în apă, cum naiba ar putea cineva să susţină după aceea că Paddy ar fi trebuit să-l ducă pe Barley direct la ambasadă şi să-l expedieze în Anglia, legat de mâini şi de picioare, şi cu căluş în gură? Desigur, asta este ceea ce susţinea Clive – şi n-a fost singurul.

Să revenim la cele trei mistere care-i stăteau în gât lui Ned: îmbrăţişarea; drumul de la spital cu Barley la volan; cele două ore petrecute împreună în apartament. În ceea ce priveşte răspunsurile lui Barley, trebuie să-l privim aşa cum l-a văzut Paddy, aplecat deasupra mesei, în lumina slabă din camion, cu faţa lucind de căldură. Aveau drept zgomot de fond mârâitul tobelor de eşapament. Cei doi purtau căşti la urechi, iar între ei se afla un microfon cu circuit închis. Barley îşi şoptea povestea, jumătate microfonului, jumătate ofiţerului său de caz. Dintre toate aventurile pe care le-a trăit Paddy la frontiera de nord-vest, niciuna nu ar fi fost învăluită într-o atmosferă de asemenea tensiune dramatică.

Cy era aşezat în penumbră cu a treia pereche de căşti. Era camionul lui Cy, dar acestuia i se ordonase să-l lase pe Paddy să facă pe maestrul de ceremonii.

— Apoi au lăsat-o picioarele, spuse Barley, cu tonul acela confidenţial de discuţie de la bărbat la bărbat, care l-a făcut pe Paddy să zâmbească. Se sucise, se răsucise toată săptămâna în aşteptarea apelului lui şi, deodată, gata, iar ea a clacat. Probabil că n-a ajutat-o prea mult că am fost de faţă. Fără mine, cred că şi-ar fi ţinut firea până ar fi ajuns acasă.

— Probabil că ai dreptate, aprobă Paddy înţelegător.

— Dar a fost prea mult pentru ea. Faptul că i-a auzit vocea, că a auzit că va fi în oraş peste două zile, îngrijorarea ei pentru copii, pentru el şi pentru ea însăşi, toate acestea au depăşit-o.

Paddy o înţelegea perfect. Cunoscuse şi el femei emotive la vremea lui şi ştia foarte bine genul de lucruri care le face să plângă.

Din acest moment, totul a curs normal. Minciunile se orchestrară într-o simfonie. Barley a făcut tot ce-a putut ca s-o liniştească, a spus el, dar era în aşa hal, că a trebuit s-o cuprindă cu un braţ pentru a o duce până la maşină şi a o conduce acasă.

În maşină a mai plâns puţin, dar şi-a mai revenit în momentul când au ajuns la apartamentul ei. Barley i-a făcut o ceaşcă de ceai, a mângâiat-o pe mână, până când s-a convins că era în stare să facă faţă situaţiei.

— Bine jucat, spuse Paddy, iar glasul său semăna cu cel al unui ofiţer din armata indiană din secolul al XIX-lea, felicitându-şi oamenii după o şarjă de cavalerie inutilă.

Sună aşa pentru că era impresionat şi pentru că vorbea prea aproape de microfon.

În sfârşit, a venit întrebarea pusă de Barley, marcând intrarea în scenă a lui Cy. Retrospectiv, bineînţeles, nu a părut decât o mărturie a unei intenţii de furt premeditat. Cy însă n-a înţeles-o în felul acesta, şi nici Paddy. De fapt, n-a înţeles-o în felul acesta nimeni la Londra, cu excepţia lui Ned, a cărui ineficacitate devenise exasperantă. Ned era acum un paria al sălii de operaţiuni.

— A, da, asta e. Şi ce facem cu lista de cumpărături? întrebase Barley pregătindu-se să plece. O întrebare ca orice altă mică preocupare administrativă, nimic ieşit din comun. Când ai de gând să-mi pui în mânuţa mea frumoasă lista de cumpărături? repetă el.

— De ce? spuse Cy din umbră.

— Ei bine, nu ştiu. N-ar trebui s-o tocesc şi eu un pic?

— Nu e nimic de tocit, spuse Cy. Sunt întrebări scrise, cu răspunsuri cu da şi nu, şi