— Deci, când o primesc?

— Lista de cumpărături o facem cât mai târziu posibil, spuse Cy.

În ceea ce priveşte părerea lui Cy cu privire la starea de spirit a lui Barley, a fost reţinută următoarea perlă: „Cu englezoii ăştia, se spune că ar fi zis el, nu ştii niciodată, oricum, ce gândesc”.

În acea noapte, Cy a avut, cel puţin în parte, dreptate.

— N-a fost nicio veste proastă, insistă Ned, în timp ce Brock punea înregistrarea din camion pentru a treia sau a treizecea oară.

Ne întorseserăm în buna şi bătrâna noastră Casă Rusia. Ne refugiaserăm acolo. Era ca pe vremuri. Se crăpa de ziuă, dar eram prea tensionaţi ca să ne mai ardă de somn.

— N-au fost veşti proaste, repetă Ned, n-au fost decât veşti bune. „Mi-e bine. Sunt în siguranţă. Am ţinut o conferinţă grozavă. Iau avionul. Ne vedem vineri. Te iubesc.” Şi ea se pune pe plâns.

— Ştiu şi eu, spusei eu, vorbind fără tragere de inimă. N-aţi plâns niciodată de bucurie?

— Plânge atât de tare, că trebuie s-o care prin coridorul spitalului. Plânge atât de tare, că nu-i în stare să conducă maşina. Când ajunge la apartamentul ei, o ia înaintea lui şi fuge la uşă, ca şi cum Barley n-ar exista, pentru că-i atât de fericită că Bluebird vine cu avionul la timp. Iar el o consolează, în ciuda tuturor veştilor bune pe care le-a primit. (Se aude din nou vocea înregistrată a lui Barley.) Şi e calm, absolut calm. Niciun fel de grijă. „Am ţintit la fix, Paddy. Totul e-n regulă. De aceea plânge.” Aşa e, desigur.

Se lăsă pe spate şi închise ochii, în timp ce vocea demnă de încredere a lui Barley continua să se audă din casetofon.

— Nu ne mai aparţine, spuse Ned. Ne-a părăsit.

Ca şi Barley, dar în alt sens, ne părăsise şi Ned. Lansase o mare operaţiune. Acum, tot ceea ce putea să facă, după părerea sa, era să stea şi să vadă cum îi scapă printre degete. În viaţa mea n-am văzut un om mai izolat, poate doar cu excepţia mea.

Spionajul înseamnă a aştepta.

Spionajul înseamnă a te îngrijora.

Spionajul înseamnă să fii tu însuţi, dar mai mult decât atât.

Leacurile lui Walter, dragul nostru dispărut, şi ale lui Ned, încă în viaţă, răsunau încă în urechile lui Barley. Ucenicul devenise moştenitorul vrăjitoriilor maeştrilor săi, dar puterile sale magice erau mai mari decât fuseseră ale lor vreodată.

Se afla pe un podiş pe care ei nu ajunseseră niciodată. Avea ţintă, avea mijloacele de a o ajunge şi avea ceea ce Clive ar fi numit motivaţie, care, în termeni mai obiectivi, însemna scop. Tot ceea ce-l învăţaseră merita banii cu vârf şi îndesat, dând roade acum, când se angajase calm în această bătălie menită să-i înşele. Şi totuşi, el nu era pungaşul lor.

Drapelele lor nu însemnau nimic pentru el. Ele puteau flutura în orice vânt. Dar el nu era trădătorul lor. Nu era propria cauză. Ştia ce bătălie avea de câştigat şi pentru cine. Ştia sacrificiul pe care era pregătit să-l facă. El nu era trădătorul lor. Era consecvent cu sine însuşi.

Nu avea nevoie de etichetele lor speriate şi de sistemele lor nevolnice. Era un bărbat singur, dar era mai puternic decât toţi ceilalţi la un loc care presupuseseră că trebuie să-l ţină sub control. În ochii săi, reprezentau cea mai rea dintre cele mai rele arme, pentru că existenţa lor le justifica obiectivele.

Cu blândeţe, deşi nu era chiar blândeţe, descoperise focul furiei. A putut să-i simtă primele scântei şi să audă trosnetul vreascurilor.

Nu exista decât acum. Goethe avea dreptate. Nu exista mâine, pentru că mâine era scuză. Exista doar acum şi neantul. Iar Goethe, chiar în neant, continua să aibă dreptate. Trebuie să omorâm oamenii cenuşii din noi înşine, trebuie să ne ardem costumele cenuşii, trebuie să dăm drumul zăgazurilor inimii, vis al oricărui suflet cumsecade şi chiar – fie că-ţi vine să crezi sau nu – şi al unor oameni cenuşii. Dar cum, cu ce?

Goethe avea dreptate. Şi nu a fost vina lui, nici a lui Barley, că fiecare din ei, fără să vrea, l-a pus pe celălalt în mişcare. Cu această iluminare spirituală ce se năştea în el, simţământul lui Barley de înrudire cu acest prieten neverosimil era copleşitor. Împărtăşea întru totul visul frenetic al lui Goethe de a dezlănţui forţele raţiunii sănătoase şi de a deschide larg uşile către încăperile murdare.

Dar Barley nu a stăruit mult asupra chinurilor lui Goethe. Acesta se afla în infern şi, foarte probabil, Barley avea să-l urmeze în curând. „Îl voi plânge când voi avea timp”, îşi spuse el. Până atunci, trebuie să se ocupe de cei în viaţa, pe care Goethe îi pusese în mod ruşinos în pericol, înainte de a încerca să-i salveze cu un ultim gest curajos.

Pentru a-şi îndeplini ceea ce avea de făcut imediat, Barley trebuia să folosească şireteniile oamenilor cenuşii. Trebuia să fie el însuşi, dar mai mult decât fusese până atunci. Trebuia să aştepte. Trebuia să se îngrijoreze. Trebuia să fie inversul lui, împăcat în sinea sa, nerealizat în exterior. Trebuia să trăiască în secret, în vârful picioarelor, să-şi arcuiască mintea ca o pisică la pândă, în timp ce juca rolul acelui Barley Blair pe care doreau să-l vadă, creaţia lor de la un cap la altul.

Între timp, jucătorul de şah din el îşi calcula mişcările. Negociatorul adormit devine, fără să se vadă, treaz. Editorul realizează ceea ce n-a realizat niciodată, devine intermediarul lucid între necesitate şi utopie.

„Katia ştie, gândeşte el. Ştie că Goethe a fost prins.

Dar ei nu ştiu că ea ştie, pentru că şi-a păstrat prezenţa de spirit la telefon.

Şi ei nu ştiu că eu ştiu că ştie Katia.

În toată aceasta lume, sunt singura persoană în afară de Katia şi de Goethe care ştie că ştie Katia.

Katia este încă liberă. De ce?

Nu i-au furat copiii, nu i-au percheziţionat apartamentul, nu l-au aruncat pe Matvei în casa de nebuni şi nu au folosit toate procedeele tradiţionale delicate rezervate rusoaicelor care fac pe curierii pentru fizicienii lucrând în domeniul Apărării care s-au hotărât să încredinţeze secretele naţiunii lor