De ce?

Până acum sunt şi eu liber. Nu mi-au prins gâtul în lanţuri de un zid de cărămidă. De ce?

Pentru că ei nu ştiu că ştim că ei ştiu.

Aşa că vor mai mult.

Ne vor pe noi, dar mai mult decât atât.

Ne pot aştepta pentru că vor mai mult.

Dar ce înseamnă mai mult?

Care este secretul răbdării lor?”

„Toată lumea vorbeşte, spusese Ned, afirmând un fapt de necontestat. Cu metodele de astăzi, toată lumea vorbeşte.” Îl sfătuia pe Barley să nu încerce să reziste dacă era prins. Dar Barley nu se mai gândea la el însuşi. Se gândea la Katia.

În fiecare noapte, în fiecare zi ce a urmat, Barley mişcase piesele în mintea sa, elaborându-şi planul în timp ce aştepta, aşa cum făceam noi toţi, întâlnirea de vineri, promisă, cu Bluebird.

Încă de la micul dejun, Barley se prezentă punctual pentru paradă, ca un editor şi un spion model. Şi în fiecare zi, de dimineaţa până seara, era inima şi sufletul târgului.

„Goethe. Nu pot face nimic pentru tine. Nicio forţă din lume nu te va putea smulge din ghearele lor.

Katia, încă salvabilă. Copiii ei, încă salvabili. Chiar dacă toată lumea sfârşeşte prin a vorbi şi chiar Goethe, care, în cele din urmă, nu va face excepţie de la regulă.

Eu, nesalvabil, ca întotdeauna.

Goethe mi-a dat curaj, gândi el – în timp ce scopul secret se contura în mintea lui – iar Katia mi-a dat dragoste.

Nu. De fapt, Katia mi le-a dat pe amândouă. Şi continuă să mi le dea.”

Sosi ziua de vineri, tot atât de liniştită ca orice altă zi. Ecranele noastre nu arată aproape nimic. Barley se pregăteşte metodic să participe la marele cocteil inaugural dat în acea seară de Potomac & Blair în spiritul destinderii şi al glasnost-ului, potrivit formulei preţioase înscrise pe invitaţiile – cu două clape şi cu margini dantelate – făcute la tipografia Serviciului, cu mai puţin de două săptămâni în urmă.

Cu intermitenţe, cu aparentă dezinvoltură, Barley se interesează de starea Katiei. O sună ori de câte ori poate. Stau la taclale şi o pun să folosească termenul „oportun” ca semn că totul e-n regulă. În schimb, el include în pălăvrăgeala lui cuvântul „sincer”. Niciun subiect grav, nimic despre dragoste sau moarte, sau despre marii poeţi germani. Doar atât:

„Ce mai faci?

Te epuizează, sincer vorbind, târgul?

Ce fac gemenii?

Îi mai place lui Matvei pipa?

Ceea ce înseamnă: te iubesc, şi te iubesc, şi te iubesc, şi te iubesc sincer.”

Pentru a se asigura şi mai mult de securitatea ei, Barley îl trimite pe Wicklow să arunce în treacăt o privire la ea, în pavilionul socialist.

— E bine, îi spunea Wicklow zâmbind, liniştindu-l pe Barley. Se ţine bine.

— Mulţumesc, zise Barley, foarte amabil din partea ta, bătrâne.

A doua oară, tot la cererea lui Barley, s-a dus Henziger însuşi. Poate că Barley se păstrează pentru seară. Sau poate nu are încredere în propriile emoţii. Dar ea este încă acolo, încă în viaţă, încă mai respiră, şi a îmbrăcat rochia de recepţie.

În tot acest timp, chiar atunci când se întoarce în oraş cu maşina, pentru a ajunge înaintea invitaţilor, Barley continuă să-şi mobilizeze armata lui particulară de fapte modificabile şi nemodificabile, cu o claritate de care ar fi mândru cel mai experimentat şi compromis avocat.

— Gheorghi! Minunat! Fantastic! Unde-i Varenka?

— Barley, prietene, pentru numele lui Dumnezeu, salvează-ne! Nu ne place secolul XX mai mult decât vouă, englezilor. Hai să fugim de el împreună! Plecăm la noapte, bine? Cumperi tu biletele?

— Iuri, Dumnezeule, asta-i noua ta nevastă? Lăsaţi-l, doamnă, e un monstru!

— Barley! Ascultă-mă! Totul e-n regulă! Nu mai avem probleme! Pe vremuri trebuia să presupunem că totul mergea pe dos! Acum putem citi ziarele şi ştim c-aşa este.

— Mişa! Cum merge treaba? Perfect!

— E război. Pentru numele lui Dumnezeu, Barley, război deschis. Întâi trebuie să spânzurăm pur şi simplu vechea gardă şi apoi să dăm o altă bătălie a Stalingradului!

— Leo! Încântat să te văd! Ce face Sonia?

— Barley, fii atent ce-ţi spun! Comunismul nu este o ameninţare! Este o industrie parazitară, care trăieşte departe de erorile făcute de voi, toţi labagiii tâmpiţi din Occident.

Cocteilul avea loc în sala oglinzilor de la etajul întâi al unui vechi hotel din centrul oraşului. Pe trotuar se aflau agenţi în civil. Alţii asigurau supravegherea în hol, pe scară şi la intrarea în sală.

Potomac & Blair invitase o sută de persoane. Opt acceptaseră, nimeni nu refuzase şi sosiseră până acum o sută cincizeci. Dar până la venirea Katiei, Barley prefera spaţiul de lângă intrare.

Sala fu deodată invadată de o turmă de tinere occidentale, escortate de obişnuiţii pseudointerpreţi oficiali, toţi bărbaţi. Un filosof destul de corpolent, care cânta la clarinet, sosi cu ultimul lui iubit.

— Aleksandr! Fantastic! Minunat!

Un siberian solitar, pe care-l chema Andrei, deja beat, dorea să discute cu Barley despre o problemă vitală.

— Socialismul partidului unic este un dezastru, Barley. Ne-a frânt minţile. Ţineţi-vă de pluripartidismul vostru britanic. Îmi publici ultimul meu roman?

— Nu ştiu ce să spun, Andrei, replică prudent Barley, trăgând cu ochiul la uşă. Redactorul nostru de limba rusă îl preţuieşte foarte mult, dar nu-l vede pe piaţa engleză. Ne mai gândim. Ne mai gândim.

— Ştii de ce am venit în seara asta? întrebă Andrei.

— Spune-mi.

Un alt grup vesel îşi făcu intrarea, dar nici de astă dată Katia nu era printre nou-veniţi.

— Ca să-mi pun hainele bune pentru tine. Noi, ruşii, ne ştim toate şmecheriile. Avem nevoie de oglinzile voastre occidentale. Veniţi la noi şi plecaţi cu imaginile noastre cele mai bune reflectate în voi, iar noi ne simţim mai nobili. Mi-ai publicat primul roman, mi se pare logic să mi-l publici şi pe al doilea.

— Nu dacă primul n-a adus niciun ban, Andrei, spuse Barley cu o fermitate neobişnuită şi, spre uşurarea lui, îl văzu pe Wicklow făcându-şi drum prin încăpere către ei.

— Ai auzit că Anatoli a murit în decembrie în închisoare după o grevă a foamei? La capătul a doi ani de existenţă a Marii Noi Rusii în care trăim? continuă Andrei, luând o altă gură zdravănă de whisky, oferit în mod graţios de către Ambasada americană în sprijinul unei Rusii mai treze.

— Desigur, am auzit de el, interveni Wicklow pe un ton liniştitor. A fost un lucru