magice pe care o stingi şi se regăsi în camera cu statui luminată numai de una din acele lămpi antice şi palide ce veghează în toiul nopţii asupra somnului sau voluptăţii.

Erau aceleaşi statui bogate în formă, în lux şi în poezie, ochii magnetici, cu zâmbete lascive, cu plete admirabile. Erau Phryneea, Cleopatra, Mesalina, marile curtezane; apoi, printre umbrele impudice, se strecură ca o rază curată, ca un înger creştin în mijlocul Olympului, una din acele figuri caste, una din acele umbre calme, una din acele viziuni blânde ce părea că îşi voalează fruntea virginală sub impurităţile de marmură.

I se păru atunci că cele trei statui îşi împreunaseră iubirile pentru un singur bărbat şi că bărbatul era el, că se apropiau de patul unde el visa un al doilea somn, cu picioarele pierdute în tunicele lor lungi, albe, cu sânul gol, cu părul desfăşurându-se ca o undă, cu una din acele atitudini în faţa cărora zeii sucombau, dar cărora sfinţii le rezistau, cu una din acele priviri inflexibilă şi arzătoare ca privirea şarpelui aţintită asupra păsării şi că el se lăsa în voia privirilor dureroase cu o încleştare voluptuoasă, cu un sărut.

Franz avu impresia că închidea ochii şi că, prin ultima privire zvârlită în jurul său, întrevedea statuia pudică ce se voala în întregime; apoi, după ce ochii i se închiseră pentru lucrurile reale, simţurile i se deschiseră pentru impresiile imposibile.

Urmă atunci o voluptate fără răgaz, o iubire fără odihnă, ca aceea pe care profetul o făgăduia aleşilor săi. Toate gurile de piatră deveniră vii, toate piepturile deveniră calde, astfel că, pentru Franz, care îndura pentru întâia oară stăpânirea haşişului, iubirea aceasta era aproape o durere, voluptatea aproape o tortură, când simţea pe gura sa însetată, buzele statuilor moi şi reci ca inelele unei şopârle, dar cu cât braţele sale încercau să respingă dragostea necunoscută, cu atât buzele sufereau vraja visului misterios, astfel că după o luptă pentru care şi-ar fi dat sufletul, se declară învins şi căzu gâfâind, ars de oboseală, istovit de voluptate, sub sărutările amantelor de marmură şi sub încântările visului fără de pereche.

 

 

Capitolul XXXII   Trezire

 

 

Când Franz îşi reveni, obiectele exterioare păreau o a doua parte a visului; i se păru că se află într-un mormânt unde pătrundea anevoie, ca o privire miloasă, o rază de soare. Întinse mâna şi simţi piatra; se aşeză în capul oaselor: era culcat, în burnusul său, pe un pat de ierburi uscate, foarte moale şi foarte înmiresmat.

Dispăruse orice nălucire şi, ca şi cum statuile n-ar fi fost decât umbre ieşite din morminte în timpul visului, pieriseră o dată cu trezirea.

Făcu câţiva paşi spre punctul de unde venea lumina; agitaţiei visului îi urma calmul realităţii. Se văzu într-o peşteră. Înaintă spre deschizătură şi, prin uşa fixată, zări un cer albastru şi o mare azurie. Aerul şi apa scânteiau în razele soarelui de dimineaţă; mateloţii stăteau pe ţărm, vorbind şi râzând, la zece paşi de mare, barca se legăna cu graţie în ancora ei.

Savură câteva clipe briza răcoroasă care îi trecea peste frunte, ascultând zgomotul slab al vasului care se mişca şi lăsa pe stânci o dantelă de spumă albă ca argintul; se lăsă fără să mediteze, fără să cugete, în voia farmecului divin care este în ordinea firii, mai cu seamă când te trezeşti dintr-un vis fantastic; apoi, puţin câte puţin, viaţa de afară, aşa de calmă, de pură, de măreaţă, îi reaminti ciudăţenia somnului şi amintirile începură să-i revină în memorie.

Îşi aminti de sosirea pe insulă, de prezentarea în faţa unui şef de contrabandişti, de un palat subteran plin de splendori, de un ospăţ excelent şi de o linguriţă de haşiş.

Dar, în faţa realităţii din toiul zilei, i se părea că trecuse cel puţin un an de la întâmplările acelea, într-atât de viu era visul în gândul sau şi într-atât de mare era locul ce-l ocupa în mintea sa. De aceea, din când în când, imaginaţia aşeza în mijlocul mateloţilor sau punea să străbată o stâncă ori să se legene în barcă una din umbrele care îi înstelaseră noap-tea cu sărutările lor. Avea de altminteri capul perfect liber şi trupul perfect odihnit: nici o toropeală în creier, ci, dimpotrivă, o bună dispoziţie generală, o poftă de a se bucura de aer şi de soare, mai mare ca oricând.

Se apropie deci cu voioşie, de mateloţi.

De îndată ce-l văzură, aceştia se ridicară, iar stăpânul se apropie de el.

— Nobilul Simbad, îi spuse acesta, ne-a însărcinat să aducem Excelenţei voastre salutările sale şi ne-a spus să vă comunicăm părerea sa de rău că nu şi-a putut lua rămas bun; nădăjduieşte însă că-l veţi scuza, aflând că o chestiune foarte urgentă îl cheamă la Malaga.

— Va să zică, dragul meu Gaetano, spuse Franz, totul e deci realitate; există un om care m-a primit pe insulă, care mi-a oferit o ospitalitate regală şi care a plecat în timp ce eu dormeam?

— Întocmai, încât priviţi micul său yacht care se depărtează, iar dacă veţi vrea să luaţi luneta şi să priviţi, veţi recunoaşte probabil gazda dumneavoastră în mijlocul echipajului său.

Spunând acestea, Gaetano întinse braţul în direcţia unui mic yacht care se îndrepta spre sudul Corsicii.

Franz scoase luneta, o potrivi şi o îndreptă spre locul indicat.

Gaetano nu se înşela. La pupa vasului, misteriosul străin stătea în picioare, întors spre dânsul şi ţinând, ca şi el, o lunetă în mână; era îmbrăcat în veşmântul cu care se arătase în ajun musafirului său şi-şi flutura batista în semn de adio.

Franz îi înapoie salutul, scoţând la rândul său batista şi fluturând-o la fel.

După o secundă, un nor uşor de fum se ridică la pupa vasului, se desprinse graţios şi se înălţă, încet, spre cer; pe urmă, o detunătură slabă ajunse până la Franz.

— Auziţi, spuse Gaetano. Vă spune adio.

Tânărul îşi luă carabina şi o descărcă în aer, dar fără speranţă că zgomotul va putea să străbată distanţa care despărţea yachtul de coastă.

— Ce ordonă Excelenţa voastră? întrebă Gaetano.

— Mai întâi, să-mi aprinzi o torţă.

— A, da, înţeleg, declară stăpânul; ca să căutaţi intrarea apartamentului vrăjit. Cu multă plăcere, Excelenţă, dacă