lucrul vă amuză; va voi da torţa cerută. M-a muncit şi pe mine gândul acesta şi mi-am îngăduit să caut în trei sau patru rânduri. Dar a trebuit să renunţ. Giovanni, adăugă el, aprinde o torţă şi dă-o Excelenţei sale.

Giovanni se supuse. Franz luă torţa şi intră în subterană, urmat de Gaetano.

Recunoscu locul unde se trezise pe patul de ierburi încă răvăşite dar, oricât îşi plimbă torţa pe întreaga suprafaţă exterioară a peşterii, nu văzu nimic altceva decât, ― după nişte urme de fum ― că alţii înaintea lui făcuseră zadarnic aceleaşi cercetări.

Nu lăsă totuşi nici un petec din zidul de granit, de nepătruns, ca şi viitorul, fără să-l examineze; nu văzu o zgârietură în care să nu vâre lama cuţitului de vânătoare; nu remarcă un punct reliefat pe care să nu apese, în speranţa că va ceda; dar totul fu degeaba, astfel că pierdu, fără vreun rezultat, două ceasuri cu cercetarea aceasta. În cele din urmă, renunţă; Gaetano triumfa.

Când Franz se înapoie pe plajă, yachtul se mai vedea doar ca un punct alb la orizont; se servi de lunetă, dar nici prin ea nu se mai putea distinge ceva.

Gaetano îi reaminti că venise pentru vânătoarea de capre, ceea ce el uitase complet. Luă puşca şi începu să cutreiere insula cu aerul omului care îndeplineşte o datorie, mai degrabă decât simte o plăcere, iar după un sfert de oră ucise o capră şi două căprioare. Dar caprele, deşi sălbatice şi sprintene ca nişte căprioare, semănau prea mult cu caprele noastre domestice, astfel că Franz nu le privea ca pe un vânat. De altfel, era din ajun cu adevărat eroul unei poveşti din O mie şi una de nopţi şi se simţea atras, fără să vrea, spre peşteră.

Atunci, cu toată zădărnicia primei cercetări, o luă de la cap, după ce îi spuse lui Gaetano să frigă o căprioară. A doua vizită dură destul, căci, la înapoiere, căprioara era friptă şi masa pregătită.

Franz se aşeză în locul unde, în ajun, oamenii veniseră să-l invite la cina misteriosului amfitrion şi zări încă o dată, ca pe un pescăruş legănat pe creasta unui val, micul yacht ce continua să înainteze spre Corsica.

— Dar, îi spuse lui Gaetano, m-ai anunţat că nobilul Simbad se îndreaptă spre Malaga, în timp ce mie mi se pare că merge direct spre Porto-Vecchio.

— Nu vă mai aduceţi aminte, declară patronul, că v-am spus că printre oamenii echipajului său se găsesc deocamdată doi bandiţi corsicani?

— Adevărat. Şi se duce să-i lase pe coastă? întrebă Franz.

— Întocmai. O, el este un om, exclamă Gaetano, care nu se teme nici de Dumnezeu, nici de diavol, după cât se spune şi care s-ar abate cu cincizeci de leghe din drum ca să ajute un nenorocit.

— Dar acest fel de bine ar putea să-l pună în conflict cu autorităţile ţării unde exercită acest gen de filantropie, spuse Franz.

— Ei şi ce-i pasă lui de autorităţi? întrebă Gaetano râzând. Îşi bate joc de ele. N-au decât să încerce să-l urmărească. Mai întâi, yachtul său nu e o navă, ci o pasăre şi ar lua-o cu trei noduri din douăsprezece înaintea unei fregate; şi apoi, n-are decât să se refugieze şi el pe coastă. Nu va găsi oare, pretutindeni, prieteni?

Mai limpede decât orice era faptul că nobilul Simbad, amfitrionul lui Franz, avea onoarea să se găsească în legături cu contrabandiştii şi bandiţii de pe toate coastele Mediteranei, ceea ce arată că ocupă o poziţie destul de ciudată.

Pe Franz nu-l mai reţinea nimic la Monte-Cristo. Pierduse orice speranţă de a descoperi secretul peşterii, astfel că se grăbi să dejuneze, poruncind oamenilor să aibă barca pregătită pentru momentul când va termina.

Peste o jumătate de oră se afla la bord.

Mai aruncă o privire asupra yachtului: acesta stătea gata să dispară în golful Porto-Vecchio.

Dădu semnalul plecării. În momentul când barca se punea în mişcare, yachtul dispărea. O dată cu el, se ştergea ultima realitate a nopţii precedente; de aceea, ospăţul, Simbad, haşişul şi statuile începeau să se topească pentru Franz în acelaşi vis.

Barca merse toată ziua şi toată noaptea; iar a doua zi, când soarele răsări, dispăruse şi insula Monte-Cristo.

De îndată ce Franz puse piciorul pe pământ, uită, cel puţin momentan, întâmplările petrecute şi îşi termină îndatoririle de plăcere şi de politeţe la Florenţa, nemaiavând altă preocupare, decât să-şi întâlnească tovarăşul care îl aştepta la Roma.

Plecă deci, iar sâmbătă seara ajunse cu diligenţa în Piaţa Vămii.

Apartamentul, precum v-am spus, era reţinut dinainte, astfel că nu mai avea decât să se ducă la hotelul lui Pastrini; lucrul nu tocmai uşor, căci mulţimea umplea străzile, iar Roma se afla în prada hărmălaiei înăbuşite şi febrile din preajma marilor evenimente. Şi la Roma sunt patru mari evenimente pe an: Carnavalul, Săptămâna Sfântă, Sfântul jurământ şi Sfântul Petru.

Tot restul anului, oraşul recade în apatia lui posacă, stare intermediară între viaţă şi moarte, care îl face să semene cu un popas între lumea aceasta şi cealaltă. Popas sublim, haltă plină de poezie şi caracter, unde Franz mai poposise în cinci sau şase rânduri şi pe care, de fiecare dată, o găsise mai minunată şi mai fantastică.

Străbătu în cele din urmă gloata care era din ce în ce mai numeroasă şi mai agitată şi ajunse la hotel. De cum întrebă, i se răspunse cu obrăznicia specifică vizitiilor de trăsuri reţinute şi hangiilor cu camere ocupate că nu mai exista nici un loc pentru el la hotelul Londra. Îi trimise atunci lui Pastrini cartea de vizită şi pomeni de Albert de Morcerf. Mijlocul reuşi, căci Pastrini însuşi veni repede, scuzându-se că a lăsat pe Excelenţa sa să aştepte, certându-şi servitorii, luând sfeşnicul din mâna ciceronelui care pusese stăpânire pe călător şi se pregătea să-l ducă la Albert, când acesta îi ieşi în întâmpinare.

Apartamentul reţinut se compunea din două cămăruţe şi un cabinet. Camerele dădeau spre stradă, împrejurare pe care Pastrini o scoase în evidenţă ca fiind o calitate nepreţuită. Restul etajului era închiriat unui personaj foarte bogat, despre care se credea că e sicilian sau maltez; hotelierul nu putu să spună exact căreia din cele două naţiuni