— Foarte bine, jupâne Pastrini, zise Franz, dar ne-ar trebui numaidecât o cină pentru seara aceasta şi o caleaşcă pentru mâine şi pentru zilele următoare.

— Cât priveşte cina, răspunse hangiul, veţi fi serviţi îndată; dar în ce priveşte caleaşca...

— Ei, cum în ce priveşte caleaşca!? exclamă Albert. Jupâne Pastrini, să nu glumim. Ne trebuie o caleaşcă.

— Domnule, îi spuse hangiul, vom face tot ce ne va stă în putinţă să căpătăm una. Mai mult, nu vă pot spune.

— Şi când avem răspunsul? întrebă Franz.

— Mâine dimineaţă, răspunse hangiul.

— La naiba, spuse Albert. O s-o plătim mai scump, atâta tot. Tariful se cunoaşte: la Drake sau la Aarpn, douăzeci şi cinci de franci în zilele obişnuite şi treizeci sau treizeci şi cinci de franci duminicile şi sărbătorile; pune cinci franci pe zi comisionul, în total patruzeci de franci şi să nu mai vorbim.

— Mi-e tare teamă că, oferind chiar îndoit, domnii aceia n-au să ne poată procura.

— Să se pună atunci caii la trăsura mea. E cam hodorogită de călătorie, dar n-are a face.

— Nu se vor găsi cai.

Albert se uită la Franz ca un om căruia i se dă un răspuns de neînţeles.

— Ai auzit, Franz? N-au cai, spuse. Dar nu se pot căpăta nici cai de diligenţă?

— Sunt închiriaţi toţi deja de cincisprezece zile, astfel că n-au mai rămas decât caii absolut necesari pentru serviciu.

— Ce spui de asta? întrebă Franz.

— Spun că, atunci când un lucru trece dincolo de înţelegerea mea, nu zăbovesc asupra lui ci trec la altul. Jupâne Pastrini, e gata masa?

— Da, Excelenţă.

— Ei, bine, mai întâi să cinăm.

— Dar caleaşca şi caii? întrebă Franz.

— Fii pe pace, dragă prietene, vor veni singuri: totul e chestie de preţ.

Şi, sub acea admirabilă filosofie care nu crede nimic cu neputinţă câtă vreme îşi simte punga doldora sau portofelul bine căptuşit, Morcerf mâncă, se culcă, adormi fără grijă şi visă că alergă în carnaval într-o caleaşcă cu şase cai.

Capitolul XXXIII   Bandiţi romani

A doua zi, Franz se trezi cel dintâi şi de cum se trezi, sună. Zornăitul clopoţelului nu se stinsese încă şi Pastrini însuşi îşi făcu apariţia.

— Ei, bine, aveam dreptate ieri, Excelenţă, când nu voiam să vă făgăduiesc nimic, glăsui hotelierul triumfător, fără să aştepte măcar întrebarea lui Franz. V-aţi gândit prea târziu, astfel că nu mai există nici o caleaşcă la Roma, pentru ultimele trei zile, se înţelege.

— Adică pentru cele când ea îmi este absolut necesară, zise Franz.

— Ce, nu există caleaşcă? întrebă Albert intrând.

— Exact, dragă prietene, răspunse Franz şi ai ghicit din capul locului.

— Admirabil oraş Roma asta eternă!

— Excelenţă, reluă Pastrini care dorea să menţină capitala lumii creştine la o anumită demnitate în ochii călătorilor săi, nu mai e nici o caleaşcă începând de duminică dimineaţă până marţi seara, dar pe urmă veţi găsi şi cincizeci dacă vreţi.

— Tot e ceva şi asta, spuse Albert. Astăzi e joi, cine ştie ce se poate întâmpla până duminică.

— Au să sosească zece, douăsprezece mii de călători care vor spori dificultăţile, răspunse Franz.

— Dragul meu, glăsui Morcerf, să ne bucurăm de prezent şi să nu întunecăm viitorul.

— Cel puţin o să putem avea o fereastră? întrebă Franz.

— Spre ce?

— Ei, la naiba, spre strada principală!

— A, da, o fereastră! exclamă Pastrini. Cu neputinţă, absolut cu neputinţă. Mai era una la etajul al cincilea al palatului Doria şi a fost închiriată unui prinţ rus pentru douăzeci de ţechini pe zi.

Tinerii se priveau cu un aer buimăcit.

— Dragul meu, îi spuse Franz lui Albert, ştii ce ar fi mai bine de făcut? Să petrecem carnavalul la Veneţia. Acolo, cel puţin, dacă nu găsim o trăsură, vom găsi gondole.

— A, nu, exclamă Albert. Am hotărât să văd carnavalul la Roma, şi-l voi vedea chiar dacă ar fi să stau pe picioroange.

— Bravo, asta e o idee admirabilă, mai cu seamă pentru a stinge lampioanele! exclamă Franz. Ne vom deghiza în polişineli vampiri sau în locuitori din Landes şi vom avea un succes nebun.

— Excelenţele voastre doresc totuşi o trăsură până duminică?

— La dracu! Nu cumva îţi închipui că o să cutreierăm străzile Romei pe jos, ca nişte portărei? spuse Albert.

— Mă grăbesc să execut ordinele Excelenţelor voastre, glăsui Pastrini; vă înştiinţez numai că trăsura are să coste şase piaştri pe zi.

— Iar eu, dragă domnule Pastrini, spuse Franz, eu, care nu sunt ca vecinul nostru milionarul, te înştiinţez la rându-mi că, întrucât vin la Roma pentru a patra oară, cunosc preţul caleştilor în zilele obişnuite, duminicile şi sărbătorile. Îţi vom da doisprezece piaştri pentru astăzi, mâine şi poimâine şi o să-ţi rămână totuşi un câştig frumuşel.

— Cu toate acestea, Excelenţă... spuse Pastrini, încercând să se împotrivească.

— Şterge-o, scumpă gazdă, şterge-o, îi şuieră Franz; altminteri mă voi tocmi eu însumi cu affettatorele dumitale care e şi al meu; un prieten vechi care m-a jumulit de mulţi bani până acum şi care, în speranţa că mă va mai jumuli, are să se mulţumească cu un preţ mai mic decât acela pe care ţi-l ofer. Prin urmare, vei pierde diferenţa şi numai din vina dumitale.

— Nu vă osteniţi, Excelenţă, spuse Pastrini cu zâmbetul negustorului italian care se declara învins; mă voi sili şi nădăjduiesc că veţi fi mulţumit.

— Bravo, aşa mai înţeleg şi eu!

— Când doriţi trăsura?

— Peste un ceas.

— Peste un ceas va fi la uşă.

Într-adevăr, peste un ceas, trăsura îi aştepta pe tineri. O trăsură modestă, care, în vederea solemnităţii, fusese ridicată la rangul de caleaşcă, dar, în ciuda înfăţişării ei mediocre, tinerii fură bucuroşi că au un atare vehicul pentru trei zile.

— Excelenţă, strigă ciceronele văzându-l pe Franz că îşi scoate nasul prin fereastră, să apropii, cupeul de palat?

Oricât de obişnuit era Franz cu lăudăroşenia italiană, se simţi îndemnat să privească în jur; dar cuvintele i se adresau chiar lui. Franz era "Excelenţa", "cupeul" era trăsura, "palatul" era hotelul Londra. Întregul geniu fanfaron al naţiei se găsea într-o singură frază.

Franz şi Albert coborâră. Cupeul se apropie de palat. Excelenţele lor îşi lungiră picioarele pe banchete, ciceronele sări pe scaunul de dinapoi.

— Unde doresc Excelenţele