— Mai întâi la Sfântul Petru şi pe urmă la Colosseum, spuse Albert ca un adevărat parizian.

Dar nu ştia un lucru: că ai nevoie de o zi ca să vezi Sfântul Petru şi de o lună, ca să-l studiezi. Ziua trecu deci nefăcând altceva decât să privească.

Deodată, prietenii băgară de seamă că asfinţea.

Franz scoase ceasul: erau orele patru şi jumătate.

Porniră îndată pe drumul spre hotel. La uşă, Franz porunci vizitiului să fie gata pentru orele opt. Voia să-i arate lui Albert Colosseumul sub clar de lună, aşa cum îi arătase Sfântul Petru în plină zi. Când îi arăţi unui prieten un oraş pe care l-a mai văzut, pui aceeaşi cochetărie ca şi când i-ai arăta o femeie îl cărei amant ai fost.

Prin urmare, Franz îi schiţă vizitiului itinerariul; urma să iasă prin poarta del Popolo, să meargă de-a lungul zidului exterior şi să reintre prin poarta San-Giovanni. Astfel, Colosseumul le apărea fără nici o pregătire şi fără ca Forumul, Capitoliul. Arcul lui Septimiu Sever, Templul lui Antoniu şi Faustin şi Via Sacra vor servi de trepte puse în drum pentru a-l micşora.

Se aşezară la masă. Pastrini le făgăduise oaspeţilor săi un festin excelent, dar le dădu o cină oarecare; nimic de zis.

La sfârşitul cinei intră şi el. Franz crezu la început că venise pentru a primi complimente şi se pregătea să i le adreseze, când acesta îl întrerupse de la primele cuvinte:

— Excelenţă, glăsui el, aprobarea dumneavoastră mă bucură; dar nu pentru asta am venit...

— Ai venit să ne spui cumva că ai găsit o trăsură? întrebă Albert aprinzându-şi ţigara.

— Câtuşi de puţin, ba chiar aţi face bine, Excelenţă, să nu vă mai gândiţi la trăsură şi să vă resemnaţi. La Roma, lucrurile sunt sau nu sunt cu putinţă. Când vi s-a spus că nu sunt cu putinţă, s-a terminat.

— La Paris e mult mai comod: când un lucru nu se poate, îl plăteşti îndoit şi ai îndată ceea ce ceri.

— Aşa îi aud spunând pe toţi francezii, zise Pastrini cam înţepat, de aceea nu înţeleg de ce mai pleacă în călătorie.

— Numai nebunii şi proştii ca noi călătoresc, spuse Albert, zvârlind flegmatic fumul în tavan şi răsturnându-se legănat pe picioarele de dinapoi ale jilţului. Oamenii cuminţi nu-şi părăsesc palatul din strada Helder, bulevardul Gand şi Café de Paris.

Se înţelege că Albert locuia în strada sus-numită, că-şi făcea în fiecare zi promenada pe bulevard şi că lua masa zilnic la singura cafenea unde se cinează, când totuşi te afli în termeni buni cu chelnerii.

Pastrini rămase o clipă tăcut; era vădit că-şi pregătea răspunsul care, fără îndoială, nu i se părea tocmai limpede.

— Dar, în sfârşit, veniseşi cu un scop anumit, i se adresă Franz întrerupând reflexiile geografice ale hotelierului. Vrei să ne expui obiectul vizitei dumitale?

— A, da. Iată, aţi comandat caleaşca pentru orele opt?

— Exact.

— Aveţi intenţia să vizitaţi il Colosseo?

— Adică Colosseumul?

— E totuna.

— Fie.

— Aţi spus vizitiului să iasă prin poarta del Popolo, să facă ocolul zidurilor şi să reintre prin poarta San-Giovanni?

— Acestea sunt propriile mele cuvinte.

— Itinerariul este cu neputinţă.

— Cu neputinţă?

— Sau cel puţin foarte periculos.

— Periculos? Şi de ce?

— Din cauza faimosului Luigi Vampa.

— Mai întii, scumpul meu amfitrion, cine e faimosul Luigi Vampa? întrebă Albert. El poate fi faimos la Roma, dar te înştiinţez că e necunoscut la Paris.

— Cum, nu-l cunoaşteţi?

— N-am această onorare.

— N-aţi auzit niciodată rostindu-se numele lui?

— Niciodată.

— Ei bine, el e un bandit pe lângă care Deseraris şi Gasparone sunt copii nevinovaţi.

— Atenţie, Albert, strigă Franz, avem, în sfârşit, de-a face cu un bandit.

— Te previn, scumpul meu amfitrion, că nu voi crede un cuvânt din ce ne vei spune. Şi acum, vorbeşte cât vei vrea, te ascult. "A fost odată..." Ei, haide!

Pastrini se întoarse spre Franz, care i se părea mai cu judecată. Se cuvine să recunoaştem că bietul om găzduise mulţi francezi în viaţa sa, dar niciodată nu înţelesese o anume latură a spiritului lor.

— Excelenţă, spuse el cu multă gravitate, adresându-se, precum am spus lui Franz; dacă vedeţi în mine un mincinos, este de prisos să vă spun ce voiam; pot totuşi să adaug că era în interesul Excelenţelor voastre.

— Dragă domnule Pastrini, i se adresă Franz, Albert nu-ţi spune că eşti un mincinos, îţi spune doar că nu te va crede, atâta tot. Eu însă îţi voi da crezare, fii pe pace. Vorbeşte deci.

— Cu toate acestea, Excelenţă, înţelegeţi bine că dacă se pune la îndoială sinceritatea mea...

— Dragul meu, reluă Franz, dumneata eşti mai susceptibil decât Casandra care, totuşi, era profetă şi pe care nu o asculta nimeni; în timp ce dumneata eşti sigur pe cel puţin jumătate din auditoriul pe care îl ai. Haide, ia loc şi spune-ne ce este cu domnul Vampa.

— V-am spus, Excelenţă, că e un bandit aşa cum n-am văzut încă de la faimosul Mastrilla.

— Ei, ce legătură arc banditul cu ordinul pe care l-am dat vizitiului să iasă prin poarta del Popolo şi să se întoarcă prin poarta San-Giovanni?

— Este, că aţi putea să ieşiţi printr-una, dar mă îndoiesc că vă veţi întoarce prin cealaltă, răspunse Pastrini.

— De ce? întrebă Franz.

— Pentru că, o dată cu venirea nopţii, nu mai eşti în siguranţă la cincizeci de paşi de porţi.

— Pe onoarea dumitale? exclamă Albert.

— Domnule viconte, spuse Pastrini jignit încă până în adâncul inimii de îndoiala lui Albert, cele ce vi le spun nu sunt pentru dumneavoastră, ci pentru tovarăşul dumneavoastră, care cunoaşte Roma şi care ştie că nu se glumeşte cu lucrurile astea.

— Dragul meu, spuse Albert adresându-se lui Franz, se anunţă pentru noi o aventură admirabilă: vom umple trăsura cu pistoale, cu tromboane şi cu puşti cu două ţevi. Dacă Luigi Vampa vine să ne aresteze, îl arestăm. Îl aducem la Roma, îl dăruim Sfinţiei sale, care ne va întreba cum anume ar putea răsplăti un serviciu aşa de mare. Atunci, noi îi cerem pur şi simplu un cupeu şi doi cai din grajdurile sale şi vedem carnavalul în trăsură. Nu mai spun că, probabil, poporul roman, recunoscător, ne va încorona