În timp ce Albert vorbea, Pastrini făcea o mutră pe care zadarnic am încerca s-o descriem.

— În primul rând, îl întrebă Franz pe Albert, de unde o să iei pistoalele, tromboanele şi puştile cu două ţevi cu care vrei să ghiftuieşti trăsura?

— Cu siguranţă că nu din arsenalul meu, spuse el, căci, la Terrasina, mi s-a luat până şi cuţitul pumnal; dar ţie?

— Mie mi s-a făcut la fel la Aqua-Pendenta.

— Scumpul meu amfitrion, glăsui Albert aprinzându-şi a doua ţigară de la restul celei dintâi, ştii că e foarte comodă pentru hoţi măsura aceasta şi că îmi face impresia că a fost luată pe jumătate în înţelegere cu ei?

Fără îndoială, Pastrini găsi gluma riscantă, căci nu răspunse decât pe jumătate, adresându-se numai lui Franz ca singurei fiinţe înţelepte cu care se putea înţelege.

— Excelenţa sa ştie că nu e obiceiul să ne apăram atunci când sunteţi atacaţi de bandiţi.

— Cum? exclamă Albert al cărui curaj se revoltă la ideea de a se lăsa jefuit fără a crâcni, cum nu e obiceiul?

— Nu, căci orice apărare ar fi zadarnică. Ce vreţi să facem împotriva unei duzini de bandiţi, care ies dintr-un şanţ, dintr-o cocioabă sau din-tr-un apeduct şi care ne iau la ochi toţi deodată?

— Ei, la dracu, vreau să mă las ucis! exclamă Albert.

Hangiul se întoarse spre Franz cu un aer care voia să spună: Hotărât lucru, Excelenţă, tovarăşul dumneavoastră e nebun.

— Dragul meu Albert, reluă Franz, răspunsul tău e sublim şi valorează cât acel să moară al bătrânului Corneille: atât numai că, atunci încă Horaţiu răspundea astfel, era vorba de salvarea Romei, iar lucrul merita osteneala. Remarcă însă că, întrucât ne priveşte, e vorba numai de satisfacerea unui capriciu şi că ar fi ridicol să ne riscăm viaţa pentru un capriciu.

— Per Bacco! exclamă Pastrini. Bravo, asta înseamnă a vorbi cu judecată.

Albert îşi turnă un pahar de lacrima cristi pe care îl sorbi cu înghiţituri mici, mormăind cuvinte neînţelese.

— Ei, jupâne Pastrini, reluă Franz, acum când tovarăşul meu s-a li-niştit şi când dumneata ai putut să preţuieşti dispoziţiile mele pacifice, spune-mi ce e cu seniorul Luigi Vampa? Este păstor sau nobil? E tânăr sau bătrân? E mărunt sau înalt? Zugrăveşte-mi-l pentru că, dacă îl întâlnim cumva în lume ca pe Sbogar sau pe Lara, să-l putem cel puţin recunoaşte.

— Nu vă puteţi adresa altcuiva mai bine decât mie, Excelenţă, pentru a căpăta amănunte exacte, căci l-am cunoscut pe Luigi Vampa de copil; iar într-o zi, când eu însumi căzusem în mâna lui mergând de la Ferealtino la Alatri, şi-a amintit, spre norocul meu, de cunoştinţa noastră veche; m-a lăsat să plec, nu fără a mă dijmui dar, numai după ce mi-a dăruit un ceas foarte frumos şi mi-a povestit viaţa lui.

— Să vedem ceasul, spuse Albert.

Pastrini scoase din buzunar un minunat Breguet purtând numele autorului său, pecetea Parisului şi o coroană de conte.

— Poftim, glăsui el.

— Drace! exclamă Albert, te felicit, am şi eu unul aproape asemănător... (îşi scoase ceasul din buzunarul vestei) şi m-a costat trei mii de franci.

— Să ascultăm povestea, spuse Franz la rându-i, trăgând un jilţ şi făcându-i semn lui Pastrini să se aşeze.

— Excelenţele lor permit? întrebă amfitrionul.

— Ei, la naiba, spuse Albert, nu eşti predicator, dragul meu, ca să vorbeşti în picioare.

Hangiul se aşeză, după ce adresă fiecăruia câte un salut respectuos, care avea ca scop să arate că e gata să dea asupra lui Luigi Vampa toate informaţiile ce le doreau.

— Ia stai, glăsui Franz oprindu-l pe Pastrini în momentul când acesta deschidea gura; spui că l-ai cunoscut pe Luigi Vampa de copil? Este, va să zică, tânăr?

— De bună seamă că e tânăr, abia avea douăzeci şi doi de ani. Oho, e un flăcău care o să ajungă departe, fiţi sigur.

— Ce spui, Albert, de asta? E frumos ca la douăzeci şi doi de ani să-şi facă cineva o reputaţie, spuse Franz.

— Da, desigur la vârsta asta nici Alexandru, Cezar şi Napoleon, care au stârnit oarecare vâlvă în lume, nu erau aşa de înaintaţi.

— Va să zică, reluă Franz adresându-se gazdei, eroul a cărui poveste o vom auzi, nu are decât douăzeci şi doi de ani?

— Abia, aşa cum am avut onoarea să vă spun.

— Este înalt sau scund?

— De statură mijlocie. Cam ca Excelenţa sa, spuse amfitrionul, arătându-l pe Albert.

— Mulţumesc de comparaţie, glăsui acesta, înclinându-se.

— Continuă, jupâne Pastrini, reluă Franz zâmbind de susceptibilitatea prietenului său. Cărei clase din societate îi aparţine?

— Era un simplu ciobănaş la fermă contelui de San-Felice, situată între Palestrina şi lacul Gabri. Se născuse la Pampinara şi intrase la vârsta de cinci ani în serviciul contelui. Părintele său, de asemenea păstor la Anagni, avea o mică turmă a sa şi trăia din lâna oilor şi din negoţul cu laptele pe care venea să-l vândă la Roma. De copil încă, micul Vampa avea un caracter ciudat. Într-o zi, la vârsta de şapte ani, veni la preotul din Palestrina, rugându-l să-l înveţe cititul. Era lucru anevoios, căci tânărul cioban nu putea să-şi părăsească turma. Bunul preot venea însă în fiecare zi să ţină slujba într-un târguşor sărăcăcios care nu era în stare să plătească un preot şi care, neavând nici măcar un nume, era cunoscut sub acela de dell'Borgo. El îi propuse lui Luigi să-i iasă în cale la ora întoarcerii şi să-l înveţe astfel lecţia, înştiinţându-l că lecţia va fi scurtă şi că, prin urmare, va trebui să profite de ea.

Copilul primi cu bucurie.

În fiecare zi Luigi îşi ducea turma să pască pe drumul dintre Palestrina şi Borgo. În fiecare zi, la nouă dimineaţa, preotul trecea, se aşeza pe marginea unui şanţ şi ciobănaşul asculta lecţia din cartea de rugăciuni a preotului.

După trei luni ştia să citească.

Nu era de ajuns; trebuia acum să înveţe să scrie.

Preotul trimise, printr-un profesor din Roma, trei alfabete: unul cu litere mari, unul cu litere potrivite şi unul cu litere subţiri şi îi arăta că, urmărind alfabetul pe o placă, putea, cu ajutorul unui cui, să înveţe