În aceeaşi scară, după ce turma se întorcea la fermă, micul Vampa alerga la lăcătuşul din Palestrina, luă un piron, îl căli, îl ciocăni, îl rotunji şi făcu din el un fel de stil antic.

Adună a doua zi o provizie de plăci şi se apucă de lucru.

După trei luni, ştia să scrie.

Uimit de inteligenţa lui profundă şi mişcat de aptitudinea pe care o avea, preotul îi dădu mai multe caiete, un pachet cu pene şi un briceag.

O nouă învăţătură care însă nu însemna nimic pe lângă cea dintâi. Peste opt zile, mânuia pana aşa cum mânuia şi stiletul.

Preotul istorisi întâmplarea contelui de San-Felice, care se ţinu să-l vadă pe ciobănaş, îl puse să citească şi să scrie în faţa lui. Apoi îi porunci intendentului să-l aşeze la masă cu servitorii şi îi dădu doi piaştri pe lună.

Cu banii aceştia, Luigi cumpăra cărţi şi creioane.

Dovedise la toate obiectele uşurinţa de imitaţie pe care o avea şi asemenea lui Giotto, copil, desena pe plăci, oile sale, arborii, casele.

Apoi, cu vârful briceagului, începu să cresteze lemnul şi să-i dea tot felul de forme. Tot aşa începuse Pinelli, sculptorul popular.

O fată de şase sau şapte ani, adică ceva mai mică decât Vampa, păzea şi ea oile într-o fermă învecinată cu Palestrina; era orfană, se născuse la Valmontone şi o chema Tereza.

Copiii se întâlneau, se aşezau alături, îşi lăsau turmele să se amestece şi să pască împreună, vorbeau, râdeau şi cântau; apoi, seara, alegeau oile contelui de San-Felice din cârdul oilor baronului de Cervetri şi se despărţeau, înapoindu-se fiecare la ferma lui, cu făgăduiala de a se întâlni din nou a doua zi dimineaţa.

A doua zi se ţineau de cuvânt şi creşteau astfel unul lângă altul.

Vampa împlini doisprezece ani şi mica Tereza unsprezece.

Într-un timp, instinctele lor naturale se dezvoltau.

În afară de înclinarea pentru artă pe care Luigi o împinsese cât putuse mai departe în singurătatea sa, el avea gluma tristă, accese de înflăcărare, se mânia din nimic şi era ironic totdeauna. Nici un băiat din Pampinara, Palestrina sau Valmontone nu putuse, nu numai să exercite vreo influenţă asupra lui, dar măcar să-i devină tovarăş. Temperamentul său vo-luntar, înclinat totdeauna să pretindă fără ca vreodată să facă vreo concesie, îndepărtă de el orice pornire prietenească, orice demonstraţie de simpatie. Singură Tereza comanda cu un cuvânt, cu o privire, cu un gest caracterului acesta întreg, care se încovoia sub mâna unei femei şi care, sub mâna oricărui bărbat s-ar fi încordat gata să plesnească.

Tereza era, dimpotrivă, vioaie, sprintenă şi voioasă, dar foarte cochetă. Cei doi piaştri pe care intendentul contelui de San-Felice îi dădea lui Luigi, preţul micilor lucrări sculptate pe care le vindea negustorilor din Roma, erau cheltuiţi pentru cercei de perle, pentru coliere de sticlă, pentru agrafe de aur. Astfel, graţie dărniciei tânărului său prieten, Tereza era cea mai frumoasă şi mai elegantă ţărancă din împrejurimile Romei.

Copiii continuară să crească, petrecându-şi zilele împreună şi lăsându-se în voia instinctelor firii lor primitive. De aceea, în conversaţiile, în dorinţele, în visurile lor, Vampa se vedea totdeauna căpitan de vapor, general de armată sau guvernatorul unei provincii. Tereza se vedea bogată, îmbrăcată în cele mai frumoase rochii şi urmată de servitori în livrea. Apoi, după ce îşi petrecuseră toată ziua brodându-şi viitorul cu asemenea arabescuri nebune şi scânteietoare, se despărţeau, ducându-şi fiecare oile în staul şi recăzând din înălţimea visurilor, în netrebnicia situaţiei lor adevărate.

Într-o zi, tânărul păstor spuse intendentului contelui că a văzut un lup ieşind din munţii Sabiniei şi dând târcoale turmei sale. Intendentul îi dădu o puşcă; asta urmărea Vampa.

Întâmplător, puşca era o admirabilă armă de Brescia, zvârlind glonţul ca o carabină englezească; însă, într-o zi, contele răpunând o vulpe rănită, îi sfărâmase patul şi azvârlise puşca la magazie.

Pentru un sculptor ca Vampa, faptul nu însemna o greutate. Examină patul original, calculă ce trebuia schimbat şi făcu un alt pat, împodobit cu ornamente aşa de minunate încât, dacă ar fi vrut să vândă la oraş numai lemnul, ar fi câştigat, desigur, cincisprezece sau douăzeci de piaştri.

Dar nu-i trecea prin minte aşa ceva. O puşcă fusese multă vreme visul tânărului. În toate ţările unde independenţa ia locul libertăţii, prima nevoie pe care orice inimă tare, orice caracter puternic o încearcă e aceea a unei arme care asigură totdeauna atacul şi apărarea şi care, făcându-l pe acela ce o poartă cumplit, îl face, deseori şi temut.

Din momentul acela, Vampa dărui toate clipele libere exerciţiului cu puşca. Cumpără pulbere şi gloanţe şi totul deveni pentru el o ţintă; trunchiul măslinului trist, pipernicit şi cenuşiu, care creştea pe coastele munţilor Sabinei, vulpea care ieşea din bârlogul ei, seara pentru a începe vânătoarea nocturnă şi vulturul care plutea în văzduh. Deveni în curând aşa de îndemânatic, încât Tereza îşi înfrângea frica ce o încercase la început auzind detunătura şi se înveseli văzând pe tânărul ei tovarăş cum înfige glonţul puştii acolo unde voia, cu tot atâta precizie, ca şi cum l-ar fi înfipt cu mâna.

Într-o seară, un lup ieşi într-adevăr, dintr-o pădure de brazi în apropierea căreia tinerii aveau obiceiul să stea; lupul nu făcuse nici zece paşi pe câmp şi era mort.

Mândru de isprava sa, Vampa îl încărcă pe umeri şi-l aduse la fermă.

Toate aceste amănunte îi dădeau lui Luigi o anume reputaţie în împrejurimile fermei: oriunde se găseşte, omul superior îşi creează o droaie de admiratori. Se vorbea prin partea locului despre tânărul păstor ca despre cel mai îndemânatic, mai puternic şi mai brav contadino care trăia pe o rază de zece leghe; şi, cu toate că, la rândul ei, Tereza era socotită într-un cerc mai întins drept una dintre cele mai frumoase fete ale Sabiniei, nimeni nu se încumeta să-i spună un cuvânt de dragoste, căci se ştia că Vampa o iubeşte.

Şi, cu toate acestea, tinerii nu-şi spuseseră niciodată că se iubesc. Crescuseră alături ca doi arbori care îşi amestecă rădăcinile sub pământ, cu crengile în aer, cu mireasma la cer; dorinţa lor de a se vedea era însă aceeaşi. Dorinţa devenise o nevoie şi ei înţelegeau mai degrabă moartea, decât despărţirea pentru o zi.

Tereza avea