de procedură. Recursul a fost respins şi omul a fost executat. Vreau să spun în faţa dumneavoastră a tuturor, că am conştiinţa perfect curată în această problemă. Mi-am făcut datoria şi atât. Am pedepsit un ucigaş condamnat pe drept.

Armstrong începea să-şi amintească. Cazul Seton! Verdictul constituise o mare surpriză. Pe vremea procesului, se întâlnise într-o zi la un restaurant cu Mattews, consilier regal, care era optimist. "Nici o îndoială asupra verdictului. Achitarea e ca şi sigură." Apoi auzise comentarii: "Judecătorul a fost categoric împotriva lui. A schimbat complet opinia juriului şi l-au declarat vinovat. Totuşi, a procedat legal. Bătrânul Wargrave îşi cunoaşte meseria. Dar parcă avea ceva împotriva acuzatului."

Toate aceste amintiri îi trecură cu iuţeală prin minte doctorului. Înainte de a-şi da seama, întrebă nestăpânit:

— L-aţi cunoscut cumva pe Seton? Vreau să spun, înaintea procesului...

Ochii ascunşi, de reptilă, se fixară asupra lui. Cu o voce rece, limpede, judecătorul declară:

— Nu ştiam nimic despre acest Seton înainte de proces.

"Individul minte... simt că minte", gândi Armstrong.

 

 

II

 

Vera Claythorne începu cu voce tremurătoare:

— O să vă povestesc... Despre copilul acela... Cyril Hamilton. I-am fost guvernantă. Nu avea voie să înoate prea departe. Într-o zi, când nu eram atentă, a pornit în larg. Am înotat după el... N-am putut ajunge la timp... A fost îngrozitor... Dar n-a fost vina mea. La anchetă procurorul m-a absolvit de orice vină. Iar mama lui — a fost atât de bună... Dacă nici ea nu m-a acuzat, cine a putut... cine a putut să spună acest lucru îngrozitor? Nu e drept... nu e drept...

Izbucni într-un plâns amar.

— Lasă, lasă, dragă, o linişti generalul Macarthur mângâind-o pe umeri. Sigur că nu-i adevărat. Individul e nebun! Are o idee fixă. E scrântit de-a binelea.

Îndreptându-şi umerii, spuse cu glas ridicat:

— Cel mai bine ar fi să lăsăm fără răspuns întrebarea. Totuşi, simt că trebuie să vă spun... nu e nimic adevărat... nimic din tot ce a spus despre tânărul Arthur Richmond. Richmond era unul dintre ofiţerii mei. L-am trimis într-o misiune de recunoaştere. A fost ucis. Lucru firesc la război. Vreau să spun că sunt indignat de clevetirea asta despre soţia mea. Cea mai bună femeie din lume. Absolut — Soţia Cezarului!

Generalul Macarthur se aşeză. Cu mâna tremurândă îşi mângâie mustaţa. Efortul de a vorbi îl costase mult.

Era rândul lui Lombard. Ochii îi licăreau amuzaţi.

— Despre băştinaşii aceia...

— Ce-i cu ei? se interesă Marston.

Philip Lombard rânji:

— Povestea e foarte adevărată. I-am părăsit. O problemă de spirit de autoconservare. Ne rătăcisem în pădure. Cu alţi câţiva oameni am luat hrana care mai rămăsese şi am şters-o.

— Ţi-ai părăsit oamenii — i-ai lăsat să moară de foame? întrebă cu severitate generalul Macarthur.

— Mi-e teamă că nu e chiar fapta unui adevărat sahib, urmă Lombard. Dar autoconservarea e prima datorie a unui om. Iar băştinaşilor nu le pasă de moarte, ştiţi... nu privesc moartea ca noi, europenii.

Vera îşi ridică obrazul din mâini. Întrebă, privindu-l ţintă:

— I-ai lăsat să moară?

— I-am lăsat să moară, răspunse Lombard, privind amuzat ochii ei îngroziţi.

Anthony Marston vorbi rar, nedumerit:

— Tocmai mă gândeam... John şi Lucy Combes. Trebuie să fie copiii aceia peste care am dat cu maşina, lângă Cambridge. Blestemat ghinion!

— Pentru ei, sau pentru dumneata? întrebă acru judecătorul Wargrave.

— Mă gândeam la mine, dar fireşte că a fost un ghinion şi pentru ei. Un simplu accident, categoric. Au ieşit în fugă dintr-o casă. Mi s-a suspendat permisul de conducere pe un an de zile. Adevărată pacoste!

Doctorul Armstrong interveni aprins:

— Viteza asta nu e bună — deloc! Tineri ca dumneata sunt un pericol pentru societate.

Antnony dădu din umeri:

— Viteza n-o să dispară. E adevărat că în Anglia drumurile sunt o nenorocire. Nu poţi să atingi o viteză ca lumea pe ele.

Se uită în jur căutându-şi paharul, îl luă de pe masă, se duse la bufet şi-şi mai turnă un whisky cu sifon. Spuse peste umăr:

— În orice caz, n-a fost vina mea. Un simplu accident!

 

 

III

 

În tot acest timp Rogers, valetul, îşi umezea buzele, tot frământându-şi mâinile. Începu să vorbească încet cu voce joasă, respectuoasă:

— Pot să spun şi eu ceva, domnule?

— Dă-i drumul, Rogers, îl încurajă Lombard.

Rogers tuşi şi-şi mai trecu o dată limba peste buzele uscate:

— Am fost pomeniţi şi noi, nevastă-mea şi cu mine. Şi domnişoara Brady. Nu e o vorbuliţă adevărată în tot ce s-a spus, domnule. Nevastă-mea şi cu mine am slujit-o pe domnişoara Brady până în ceasui morţii. Totdeauna a dus-o prost cu sănătatea, domnule, totdeauna, de când am intrat la dânsa. Era furtună în noaptea aia, domnule... în noaptea când i s-a făcut rău. Telefonul era deranjat. N-am putut chema doctorul. M-am dus eu după el, domnule, pe jos. Dar a venit prea târziu. Am făcut pentru dânsa tot ce era posibil, domnule. Îi eram devotaţi. Oricine poate să vă spună acelaşi lucru. Nu ni s-a reproşat niciodată nimic... nimic.

Lombard se uită gânditor la faţa convulsionată a omului, la buzele lui uscate, la ochii înspăimântaţi. Îşi aminti de zgomotul făcut de căderea tăvii cu cafele. Gândi, fără s-o spună: "Zău?"

Blore fu acela care întrebă, cu felul său viguros, arţăgos de poliţai:

— V-a rămas totuşi ceva la moartea ei?

Rogers îşi reveni. Spuse înţepat:

— Domnişoara Brady ne-a lăsat ceva, în semn de recunoştinţă pentru că am slujit-o cu devotament. Şi de ce n-ar fi făcut-o, aş vrea să ştiu?

— Despre dumneata acum, domnule Blore, îl invită Lombard.

— Despre mine?

— Şi numele dumitale era pe listă.

Blore se înroşi:

— Landor, vrei să spui? E vorba de spargerea de la banca "London & Commercial".

Judecătorul Wargrave se mişcă pe scaun.

— Îmi amintesc, spuse. Îmi amintesc cazul, deşi nu l-am judecat eu. Landor a fost condamnat pe baza mărturiei dumitale. Ai fost ofiţerul de poliţie care s a ocupat de acest caz?

— Da, eu am fost.

— Landor a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit la Dartmoor după un an. Avea sănătatea cam şubredă.

— Era un pungaş, izbucni Blore. L-a omorât pe paznicul de noapte. Faptele erau clar împotriva lui.

Wargrave vorbi rar, accentuând fiecare cuvânt:

— Ai fost, mi se pare, felicitat pentru felul în care ai rezolvat cazul.

—