Am fost promovat, spuse morocănos Blore. Şi adăugă cu o voce răguşită: Nu mi-am făcut decât datoria.

Lombard râse — un râs neaşteptat, răsunător:

— Ce oameni care ne facem datoria şi ne supunem legii părem cu toţii! În afară de mine. Dar cu dumneata ce e, doctore — cu mica dumitale greşeală profesională? Un avort, nu-i aşa?

Emily Brent îl privi cu dezgust şi se dădu puţin la o parte.

Doctorul Armstrong, foarte stăpân pe sine, dădu din cap bine dispus.

— Sunt în încurcătură — nu înţeleg despre ce e vorba. Numele nu-mi spune nimic. Cum zicea că o cheamă? Clees? Close? Nu pot să-mi amintesc de vreo pacientă cu acest nume, nici să fi fost implicat în vreun deces. Totul e un mister pentru mine. Sigur, sunt mulţi ani de atunci. S-ar putea să fie una dintre operaţiile pe care le-am făcut la spital. Vin totdeauna prea târziu cei mai mulţi dintre bolnavi. Apoi, când pacientul moare, spun că e greşeala chirurgului.

Dădu din cap oftând. Dar în sinea lui se gândea:

"Beat... asta a fost... eram beat... Şi am operat! Nervii distruşi... mâinile îmi tremurau... Ce mai încolo-încoace? Am omorât-o. Sărmana... o femeie mai în vârstă. Treabă simplă, dacă aş fi fost treaz. Noroc că există loialitate în profesiunea noastră! Sora ştia, desigur... dar şi-a ţinut gura. Doamne, prin ce-am trecut. De atunci m-am învăţat minte. Dar cine a putut să ştie despre lucrul ăsta... după atâţia ani?"

 

 

IV

 

În cameră se făcu tăcere. Toată lumea se uita, pe furiş sau pe faţă, la Emily Brent. Au trebuit să treacă câteva minute până să-şi dea seama că lumea aştepta să vorbească. Sprâncenele i se înălţară pe fruntea îngustă:

— Aşteptaţi să vă spun ceva? N-am nimic de spus.

— Nimic, domnişoară Brent? întrebă judecătorul.

— Nimic. Şi spunând aceasta, strânse tare buzele.

Judecătorul îşi mângâie obrazul. Întrebă blând:

— Vă rezervaţi apărarea?

— Nu e vorba de apărare, răspunse cu răceală domnişoara Brent. Totdeauna am acţionat ascultând de glasul conştiinţei. N-am nimic să-mi reproşez.

În aer se simţea nemulţumirea. Dar Emily Brent nu era omul care să se lase impresionat de opinia publică. Rămânea inflexibilă.

Judecătorul îşi drese glasul:

— Ne oprim deci aici cu ancheta. Rogers, cine se mai află pe insulă în afară de noi... şi de dumneata cu nevasta?

— Nimeni, domnule, absolut nimeni.

— Eşti sigur?

— Foarte sigur, domnule.

Wargrave continuă:

— Nu înţeleg încă ce a urmărit necunoscuta noastră gazdă când ne-a adunat pe toţi aici. Dar, după părerea mea, această persoană, oricine ar fi, nu este sănătoasă, în sensul propriu al cuvântului. S-ar putea să fie periculoasă. Cred că ar fi bine să plecăm de aici cât mai curând. Propun să plecăm deseară.

— Scuzaţi-mă, domnule, dar nu e nici o barcă pe insulă, interveni Rogers.

— Nici o barcă?

— Nici una, domnule.

— Cum comunicaţi cu uscatul?

— Păi, în fiecare dimineaţă vine încoace Fred Narracott, domnule. Aduce pâinea, laptele, poşta şi ia comenzile.

— Atunci, după părerea mea, ar fi bine să plecăm cu toţii mâine dimineaţă, de îndată ce vine Fred Narracott cu barca, conchise judecătorul Wargrave.

Aprobară în cor cu toţii, în afară de unul singur, Anthony Marston, care nu se arătă de acord cu majoritatea:

— Cam nesportiv, nu credeţi? Ar trebui să dezlegăm misterul înainte de a pleca. Totul seamănă cu un roman poliţist. E pur şi simplu palpitant.

Judecătorul îl întrerupse acru:

— La vârsta mea nu mai doresc lucruri palpitante.

Anthony exclamă rânjind:

— Viaţa legală e înăbuşitoare. Sunt cu totul pentru crimă. În cinstea ei!

Luă paharul şi-l goli dintr-o înghiţitură.

Prea repede, se pare. Se înecă — se înecă rău. Faţa i se convulsionă, se înroşi. Gâfâia — nu avea aer — apoi alunecă de pe scaun şi paharul îi căzu din mână.

 

 

 

Capitolul al cincilea

 

I

 

Lucrurile se petrecuseră atât de repede şi pe neaşteptate, încât toţi îşi pierdură graiul. Stăteau uitându-se prosteşte la trupul prăbuşit pe podea.

Apoi, doctorul Armstrong sări şi se repezi spre cel căzut, îngenunchind lângă el.

Când se ridică, avea privirea rătăcită. Vorbi în şoaptă, cu o voce joasă, îngrozită:

— Doamne, Dumnezeule, e mort!

Nu pricepeau. Pentru moment cel puţin.

Mort? Mort? Acest tânăr zeu nordic, în floarea sănătăţii şi a puterii! Prăbuşit într-o secundă. Nu mor aşa bărbaţii tineri, sănătoşi, înecându-se cu whisky şi sifon...

Nu, nu puteau să priceapă.

Doctorul Armstrong cercetă faţa mortului. Mirosi buzele albăstrui, crispate. Apoi luă paharul din care băuse Anthony Marston.

— Mort? Vrei să spui că s-a înecat şi gata — a murit? întrebă generalul Macarthur.

— Puteţi să-i spuneţi înecat dacă vreţi. A murit prin asfixiere, asta e, preciză medicul.

Mirosi paharul. Muie un deget în restul de lichid din pahar şi îl puse foarte prudent pe vârful limbii.

Expresia feţei i se schimbă.

— N-am crezut niciodată că cineva poate muri în felul ăsta, înecându-se, spuse generalul Macarthur.

— În tot timpul vieţii suntem la un pas de moarte, enunţă Emily Brent.

Doctorul Armstrong se ridică. Spuse brusc:

— Nu, un om nu moare înecându-se. Moartea lui Marston nu e ceea ce numim o moarte naturală.

— Era... ceva... în whisky? întrebă Vera aproape în şoaptă.

Armstrong aprobă din cap:

— Da. Nu ştiu exact ce anume. Totul pare să indice cianura. Nu se simte mirosul specific de acid prusic, e vorba probabil de cianură de potasiu. Are un efect instantaneu.

— Era cianură în pahar? întrebă cu voce metalică judecătorul.

— Da.

Doctorul se îndreptă spre masa unde se aflau băuturile. Luă dopul de la sticla de whisky, îl mirosi, îl puse pe limbă. Gustă pe urmă din sifon. Dădu din cap:

— Astea n-au nimic.

— Vrei să spui că şi-ar fi pus singur ceva în pahar? întrebă Lombard.

Armstrong încuviinţă din cap, dar pe faţă i se putea citi o ciudată expresie de nemulţumire:

— Aşa se pare...

— Sinucidere? Pare cam dubios, spuse Blore.

— N-ai fi crezut niciodată că un om ca el s-ar putea omorî, murmură Vera. Era aşa de viu! Se bucura atât de mult de viaţă! Când cobora dealul în maşină astă-seară, semăna — semăna cu — oh, nu pot să explic!

Dar toţi ştiau ce voia să spună.

Anthony Marston, în culmea tinereţii şi a bărbăţiei, părea o fiinţă nemuritoare. Şi acum, prăbuşit, zăcea jos pe podea.

— Există altă posibilitate decât sinuciderea? întrebă doctorul Armstrong.

Toţi scuturară din cap — nu exista