altă explicaţie. Băuturile erau neatinse. Îl văzuseră cu toţii pe Anthony Marston ducându-se şi servindu-se singur. Concluzia era că Anthony şi-a pus cu mâna lui cianura în pahar.

Şi totuşi — de ce s-ar fi sinucis Anthony Marston?

Blore spuse gânditor:

— Ştii, doctore, nu mi se pare lucru curat. N-aş fi crezut niciodată că Marston e omul care să se sinucidă.

— Sunt cu totul de acord, spuse Armstrong.

 

 

II

 

Lucrurile rămaseră aici. Ce altceva s-ar mai fi putut spune?

Armstrong şi cu Lombard duseră trupul inert al lui Anthony Marston în camera lui şi-l întinseră pe pat, acoperindu-l cu un cearceaf.

Când coborâră din nou, îi găsiră pe ceilalţi stând în picioare, în grup, şi tremurând puţin, deşi noaptea nu era rece.

— Ar fi mai bine să ne culcăm, propuse Emily Brent. E târziu.

Trecuse într-adevăr de miezul nopţii. Sugestia era înţeleaptă — şi totuşi ezitau — de parcă s-ar fi agăţat unul de altul, pentru mai multă siguranţă.

— Da, trebuie să dormim puţin, admise judecătorul.

— N-am strâns încă... în sufragerie — spuse Rogers.

— Lasă pe mâine dimineaţă, i-o tăie scurt Lombard.

— Soţia dumitale se simte mai bine? îl întrebă Armstrong.

— Mă duc să văd, domnule.

Se întoarse îndată:

— Doarme liniştită.

— Bine, zise doctorul, nu o mai deranja.

— Nu, domnule. O să fac puţină ordine în sufragerie, o să văd dacă e închis peste tot şi pe urmă mă culc.

Traversă holul spre sufragerie.

Ceilalţi începură să urce scările, într-o procesiune înceată, nehotărâtă.

Dacă s-ar fi aflat într-o casă veche, de lemn, care să scârţâie, cu umbre întunecate, pereţi lambrisaţi, s-ar fi explicat simţământul straniu, de teamă, pe care-l aveau cu toţii. Dar casa era însăşi personificarea modernismului. Nu avea colţuri întunecoase, nici panouri mobile — era scăldată în lumină electrică — totul era nou, strălucitor, sclipitor. Nu avea nimic ascuns, nimic tăinuit. Nimic nu sugera o atmosferă specială.

Dar, într-un fel, tocmai asta era cel mai înfricoşător...

Pe palierul de sus îşi urară noapte bună. Fiecare intră la el în cameră şi fiecare, în mod automat, aproape inconştient, încuie uşa...

 

 

III

 

În camera-i plăcută, zugrăvită în culori pastel, judecătorul Wargrave se dezbrăcă şi se pregăti de culcare.

Se gândea la Edward Seton.

Şi-l amintea foarte bine. Părul, ochii albaştri, obiceiul de a te privi drept în faţă, cu un aer de sinceritate. Asta făcuse o impresie atât de bună asupra juriului...

Llewellyn, din partea acuzării, o cam încurcase. Fusese prea vehement, încercase să dovedească prea mult.

Pe de altă parte, Mattews — în ce priveşte apărarea, fusese bun. Argumentele lui — convingătoare. Întrebările — extraordinare. Felul în care şi-a mânuit clientul din boxă a fost de-a dreptul magistral.

D Seton a ieşit cu bine din greaua încercare a interogatoriului. Nu s-a emoţionat, nici n-a devenit prea violent. Juriul a fost impresionat.

Lui Mattews i se păruse, poate, că soarta procesului fusese hotărâtă.

Judecătorul întoarse cu grijă ceasul şi-l puse lângă pat.

Îşi amintea exact tot ce simţise stând acolo — ascultând, luând note, apreciind totul, înregistrând cea mai mică dovadă care pleda împotriva prizonierului.

Îi plăcuse cazul ăsta! Concluziile lui Mattews fuseseră grozave. Llewellyn, vorbind după el, nu reuşise să înlăture buna impresie pe care o făcuse avocatul apărării...

Şi atunci, a intervenit el cu concluziile...

Foarte grijuliu, judecătorul Wargrave îşi scoase dinţii falşi şi-i puse într-un pahar cu apă. Buzele, întinse până atunci, îi căzură înăuntru. Avea o gură crudă acum, crudă şi prădalnică.

Mijindu-şi ochii, judecătorul zâmbi în sinea sa.

I-o făcuse lui Seton!

Gemând puţin din pricina reumatismului, se urcă în pat şi stinse lumina.

 

 

IV

 

Jos, în sufragerie, Rogers era nedumerit. Se holba la figurinele de porţelan din mijlocul mesei. Mormăi:

— Necurată treabă! Aş fi putut jura că erau zece.

 

 

V

 

Generalul Macarthur se întorcea de pe o parte pe alta.

Somnul nu voia să vină.

În întuneric vedea mereu figura lui Arthur Richmond.

Îi plăcuse Arthur — al naibii de mult îi plăcuse! Fusese mulţumit că-i place şi lui Leslie.

Leslie era atât de capricioasă. Existau o mulţime de băieţi buni la care Leslie se uita de sus şi zicea că sunt prostănaci. "Prostănaci!" Chiar aşa.

Dar pe Arthur Richmond nu-l găsise prostănac. Se înţeleseseră bine chiar de la început. Vorbeau împreună despre teatru, muzică, filme. Îl tachina, îl sâcâia, se distra pe socoteala lui. Iar el, Macarthur, era încântat la gândul că Leslie îi arăta băiatului un interes aproape matern.

Matern, într-adevăr! Ce prost fusese să uite că Richmond avea 28 de ani, iar Leslie 29.

O iubise pe Leslie. O avea şi-acum în minte. Faţa ei, ca o inimioară, ochii cenuşii, adânci, jucăuşi, şi părul castaniu, buclat. O iubise pe Leslie şi avusese o încredere oarbă în ea.

Departe, în Franţa — în iadul de-acolo — stătea gândindu-se la ea, scotea mereu fotografia ei din buzunarul de sus al tunicii.

Şi pe urmă — descoperirea.

Se întâmplase exact ca în romane. Leslie greşise plicul. Le scrisese la amândoi, dar pusese scrisoarea pentru Richmond în plicul adresat lui. Şi acum, după atâţia ani, mai simte încă lovitura — durerea...

Doamne, cât l-a durut!

...Şi povestea dura de câtăva vreme. Scrisoarea arăta clar. Week-end-uri! Ultima permisie a lui Richmond...

Leslie — Leslie şi Arthur!

Blestematul! Blestemată faţa lui zâmbitoare, felul lui de a răspunde vioi "Da, domnule". Mincinos şi ipocrit! Îi furase nevasta!

Furia aceea rece, ucigătoare, se adunase încet. Reuşise să se poarte ca de obicei — să nu arate nimic. Încercase să aibă aceeaşi atitudine faţă de Richmond. Izbutise oare? Se pare că da. Richmond n-a bănuit. Dispoziţiile schimbătoare erau uşor de explicat acolo, unde nervii oamenilor sunt în permanenţă gata să cedeze din cauza tensiunii.

Numai tânărul Armitage se uitase la el cam curios de câteva ori. Un tinerel, dar avea spirit de observaţie băiatul.

Armitage bănuise poate — când a sosit clipa.

L-a trimis pe Richmond în mod deliberat la moarte. Numai o minune l-ar fi putut salva. Minunea nu s-a întâmplat. Da, la trimis pe Richmond la moarte şi nu-i părea rău. A fost destul de uşor. Greşeli se făceau tot timpul, ofiţerii fiind trimişi uneori inutil la moarte. Totul era numai confuzie şi panică. Oamenii ar fi putut spune pe urmă: "Bătrânul Macarthur s-a cam ramolit, a făcut gafe colosale, şi-a sacrificat câţiva dintre cei mai buni oameni." Nu puteau spune mai mult.

Dar tânărul Armitage era altfel. Se uitase