foarte ciudat la comandantul său. Ştiuse poate că Richmond a fost în mod deliberat trimis la moarte.

(Să fi vorbit oare Armitage, după ce s-a terminat războiul?)

Leslie nu ştiuse nimic. Plânsese după iubitul ei (presupunea), dar până s-a întors el în Anglia se consolase. Nu i-a spus niciodată că ar fi aflat ceva. Trăiseră mai departe — numai că, de atunci părea, într-un fel, desprinsă din lumea asta. Şi peste trei-patru ani a făcut o dublă pneumonie şi a murit.

Toate astea s-au întâmplat de multă vreme. Să fie de atunci 15 sau 16 ani?

Se retrăsese din armată şi venise să trăiască în Devon — cumpărase un locşor aşa cum şi-a dorit totdeauna. Vecini simpatici — regiune frumoasă. Putea să vâneze, să pescuiască. Duminicile se ducea la biserică. (Dar nu în ziua când se citea despre David, care îl trimitea pe Uriah în primele rânduri ale luptei. Nu putea să asculte. Îi provoca un fel de jenă.)

Toţi erau foarte prietenoşi. La început adică. Mai târziu, a avut simţământul neplăcut că oamenii îl vorbeau pe la spate. Parcă îl priveau altfel. Ca şi cum ar fi auzit ceva — nişte zvonuri mincinoase...

(Armitage? Să fi vorbit Armitage?)

Începuse să evite oamenii — retrăgându-se în sine. E neplăcut să simţi că lumea vorbeşte pe seama ta.

Dar e mult de atunci... La ce bun să se mai gândească? Leslie pierise în negura vremii, şi Arthur Richmond la fel. Nimic din ceea ce se întâmplase nu părea să mai aibă vreo importanţă.

Şi totuşi, ducea o viaţă singuratică. Începuse să-şi evite vechii tovarăşi de arme.

(Dacă Armitage vorbise, ei trebuiau să ştie.)

Şi acum — în seara asta — o voce ascunsă proclamase sus şi tare povestea cea veche, tăinuită în sufletul lui.

Oare s-a purtat cum trebuie? A fost destul de tare? Trădase atât cât trebuie — indignare, dezgust — sau se arătase derutat? Greu de spus.

Cu siguranţă că nimeni n-a putut lua în serios acuzaţia. S-au spus o mulţime de alte prostii, tot aşa de trase de păr. Fata aceea drăguţă — vocea o acuzase că a înecat un copil! Stupid! Vreun nebun care azvârle în jur acuzaţii!

Şi Emily Brent — nepoata bătrânului Tom Brent de la regiment. A acuzat-o şi pe ea de crimă! Oricine putea să vadă, chiar şi numai privind-o în treacăt, că era o femeie cât se poate de pioasă — de felul celora care se înţeleg de minune cu preoţii.

Totul părea al dracului de ciudat! Nebunie curată şi nimic mai mult.

Încă de când veniseră aici — când a fost asta? Ei, la dracu: abia în după-amiaza trecută! Pare mult mai demult.

Se gândi: "Mă întreb când o să scăpăm de aici?"

Mâine, desigur, când va veni barca din sat.

Curios, în clipa aceea nu dorea prea mult să plece de pe insulă... Iarăşi pe uscat, iarăşi acasă, iarăşi necazuri şi supărări. Prin fereastra deschisă auzea valurile spărgându-se de stânci — ceva mai tare decât la începutul serii. Şi vântul se înteţea.

Se gândi: "Paşnic zgomot. Paşnic loc... O insulă are ceva bun... o dată ajuns aici — nu poţi merge mai departe... ai ajuns la capăt..."

Şi deodată, ştiu că nu dorea să plece de pe insulă.

 

 

VI

 

Vera Claythorne, stătea în pat, trează, uitându-se ţintă în tavan.

Lampa de lângă ea era aprinsă. Îi era frică de întuneric.

Se gândea:

"Hugo... Hugo... de ce te simt atât de aproape astă-seară?... Undeva, foarte aproape...

Unde o fi de fapt? Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. S-a dus pur şi simplu — s-a dus din viaţa mea."

Degeaba încerca să nu se gândească la Hugo. Era lângă ea. Trebuia să se gândească la el... să-şi amintească...

Cornwall...

Stâncile negre, nisipul fin, galben. Doamna Hamilton, impozantă, simpatică. Cyril, totdeauna răsfăţându-se, trăgând-o de mână.

"Vreau să înot până la stâncă, domnişoară Claythorne. De ce nu pot să înot până la stâncă?"

Îşi ridica privirea — întâlnea ochii lui Hugo urmărind-o.

Serile, după ce Cyril se culca...

"Nu vreţi să facem o plimbare, domnişoară Claythorne?"

"Ba da, cred că ar fi bine."

Plimbarea liniştită în jos spre plajă. Lumina lunii — aerul plăcut dinspre Atlantic.

Şi deodată, braţele lui Hugo în jurul ei.

"Te iubesc. Te iubesc. Ştii că te iubesc, Vera?"

Da, ştia.

(Sau credea că ştie.)

"Nu-ţi pot cere să te măriţi cu mine. N-am un ban. Tot ce pot să fac e abia să mă întreţin pe mine. Ciudat, ştii, o dată timp de trei luni am sperat că o să fiu bogat. Cyril s-a născut abia la trei luni după ce a murit Maurice. Dacă ar fi fost o fată..."

Dacă ar fi fost o fată, Hugo ar fi moştenit totul. Recunoştea că a fost dezamăgit.

"Nu mi-am făcut iluzii prea mari, desigur. Dar, a fost o lovitură. Ei, norocul e noroc! Cyril e un copil drăguţ. Mi-e tare drag."

Aşa era, într-adevăr. Totdeauna gata să se joace ori să-l distreze pe nepoţel. Nu era ranchiunos din fire, Hugo.

Nu s-ar fi putut spune că Cyril era prea voinic. Un copil debil — fără vigoare, dintre aceia care nu ajung să se facă mari...

Şi pe urmă?

"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă?"

O tot sâcâia cu întrebarea.

"E prea departe, Cyril."

"Dar, domnişoară Claythorne..."

Vera se sculă. Se duse la măsuţa de toaletă şi înghiţi trei aspirine.

Se gândi:

"Ce bine ar fi să am ceva de dormit..."

Apoi, după o vreme:

"Dacă ar fi să-mi iau zilele, aş înghiţi o doză mai mare de veronal — sau ceva în genul ăsta — nu cianură!"

Se cutremură amintindu-şi de faţa convulsionată, vânătă a lui Anthony Marston.

Trecând pe lângă cămin, privi spre poezioara înrămată.

 

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;

Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.

 

"Îngrozitor — exact ca astă-seară..."

De ce dorise Anthony Marston să moară?

Ea nu dorea să moară.

Nu putea să-şi imagineze ce înseamnă să doreşti să mori...

Moartea era pentru... ceilalţi oameni...

 

 

Capitolul al şaselea

 

I

 

Doctorul Armstrong visa...

Se făcuse foarte cald în sala de operaţie...

Cu siguranţă că temperatura era prea mare. Sudoarea îi şiroia pe faţă. Mâinile îi erau umede. Şi trebuia să ţină bine bisturiul...

Ce ascuţit era...

Nu-i greu de omorât cu un cuţit ca ăsta. Dar chiar asta făcea...

Corpul femeii părea altul. Fusese un corp mare, greoi. Ăsta era slab, uscăţiv. Şi faţa îi era ascunsă.

Pe cine trebuia să