Nu-şi putea aminti. Dar trebuie să ştie! S-o întrebe pe soră?

Sora îl observa. Nu, nu putea s-o întrebe. Era bănuitoare, îşi dădu seama.

Dar cine era pe masa de operaţie?

N-ar fi trebuit să i se acopere obrazul...

Dacă ar putea măcar să vadă faţa...

Ah! era mai bine aşa. Un tânăr intern trăgea de batistă.

Emily Brent, sigur. Emily Brent era aceea pe care trebuia s-o ucidă. Ce ochi răutăcioşi avea! Îşi mişca buzele. Ce spunea?

"În tot timpul vieţii, suntem la un pas de moarte..."

Acum râdea. "Nu, soră, nu pune batista la loc. Trebuie să văd. Trebuie să-i dau anestezicul. Unde-i eterul? Doar am adus eterul cu mine. Ce-ai făcut cu eterul? Château Neuf du Pape? Da, e bun şi ăsta.

Ia batista la o parte, soră. E Anthony Marston!

Sigur! Am ştiut-o tot timpul! Are faţa vânătă şi convulsionată. Dar nu e mort — râde. Zău că râde. Se zguduie masa de operaţie cu el.

Atenţie, omule, ai grijă! Soră, ţine-l bine... ţine-l bine..."

Cu o tresărire, doctorul Armstrong se trezi. Era dimineaţă. Soarele inunda camera.

Şi cineva stătea aplecat deasupra lui — zgâlţâindu-l. Era Rogers. Rogers, alb la faţă, bolborosind: "Dom' doctor, dom' doctor."

Doctorul Armstrong se trezi de-a binelea. Se ridică în capul oaselor şi întrebă speriat:

— Ce este?

— Nevastă-mea, dom' doctor. Nu pot s-o trezesc. Doamne, Dumnezeule! N-o pot face să se trezească. Şi... nu-mi place cum arată.

Doctorul Armstrong era un om iute în mişcări. Îşi puse halatul de casă şi îl urmă pe Rogers.

Se aplecă peste patul în care femeia stătea liniştită pe o parte. Apucă mâna rece, îi ridică pleoapa.

După câteva minute se îndreptă de spate şi se întoarse spre Rogers.

— E... e? şopti Rogers.

Îşi umezi buzele uscate cu limba.

— Da, e moartă, preciză Armstrong.

Ochii i se opriră gânditori asupra omului din faţa lui. Apoi se îndreptară spre masa de lângă pat, spre lavoar, pe urmă din nou la femeia care dormea.

— Ce a fost... inima, domnule doctor? întrebă Rogers.

Doctorul Armstrong nu răspunse imediat. Apoi se interesă:

— Cum o ducea cu sănătatea?

— Suferea puţin de reumatism.

— A tratat-o vreun doctor de curând?

— Doctor? se holbă Rogers. N-am fost la un doctor de ani de zile... nici unul dintre noi.

— N-ai nici un motiv să crezi că suferea de inimă?

— Nu, domnule doctor. N-am bănuit niciodată nimic.

— Dormea bine?

De data asta ochii lui Rogers îi evitară pe-ai săi. Omul îşi împreună mâinile, le răsuci, le întoarse stingherit. Şopti:

— Nu dormea prea grozav... nu.

— Lua ceva de dormit? întrebă doctorul.

Mirat, Rogers se uită ţintă la el:

— Să ia ceva? De dormit? Nu ştiu. Dar sunt sigur că nu.

Armstrong se duse la lavoar. Pe el erau câteva sticle. Loţiune de par, lavandă, un laxativ, glicerină cu apă de castravete pentru mâini, apă de gură, pastă de dinţi şi un borcănaş cu cremă.

Rogers ajuta trăgând sertarele de la toaletă. De acolo trecură la dulap. Dar nici urmă de somnifere.

Rogers spuse:

— N-a luat nimic aseară, domnule, în afară de ce i-aţi dat dumneavoastră...

II

La ora nouă, când sună gongul pentru micul dejun, îi găsi pe toţi aşteptând să fie poftiţi în sufragerie.

Generalul Macarthur şi judecătorul se plimbaseră afară pe terasă, schimbând din când în când comentarii cu privire la situaţia politică.

Vera Claythorne şi Philip Lombard fuseseră până în vârful insulei, în spatele casei. Acolo îl găsiră pe William Henry Blore, care stătea şi se uita la ţărm.

— Nu se vede încă barca. O pândesc, le spuse el.

— Devonul e o regiune somnoroasă. Toate se fac de obicei mai târziu, spuse Vera zâmbind.

Philip Lombard privea în cealaltă direcţie, în largul mării. Spuse deodată:

— Ce credeţi despre vreme?

Uitându-se la cer, Blore remarcă:

— Mie mi se pare că se menţine frumoasă.

Lombard scoase un fluierat.

— O să se strice înainte de a se lăsa seara, fu el de părere.

— Furtună, zici? se miră Blore.

De jos se auzi bătaia unui gong. Philip Lombard spuse:

— Micul dejun? Nu zic nu.

Coborând panta abruptă, Blore îi spuse lui Lombard cu o voce gânditoare:

— Ştii... nu pot să înţeleg... de ce a vrut tânărul ăsta să-şi facă seama! Toată noaptea m-a chinuit gândul.

Vera era ceva mai în faţă. Rămânând puţin în urmă, Lombard spuse:

— Ai altă teorie?

— Mi-ar trebui ceva dovezi. Mai întâi un motiv. Era bogat, după cât se pare...

Emily Brent, care tocmai ieşea din salon în întâmpinarea lor, întrebă:

— Vine barca?

— Nu încă, răspunse Vera.

Intrară în sufragerie. Pe bufet era un platou imens cu ouă prăjite cu slănină, ceai şi cafea.

Rogers le ţinuse uşa deschisă ca să intre, apoi o închisese pe dinafară.

— Pare bolnav în dimineaţa asta, spuse Emily Brent.

Doctorul Armstrong, care stătea lângă fereastră, îşi drese vocea:

— Va trebui să-l scuzaţi... dacă nu e totul cum trebuie... Rogers a pregătit singur micul dejun azi-dimineaţă. Doamna Rogers a... n-a putut să facă faţă... în dimineaţa asta.

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă domnişoara Brent.

Doctorul Armstrong trecu peste întrebare:

— Să mâncăm. Se răcesc ouăle. După asta, aş vrea să discut câteva lucruri cu dumneavoastră.

Îi ascultară sfatul. Îşi umplură farfuriile, turnară ceai, cafea. Masa începu.

Căzuseră cu toţii de acord să nu discute nimic despre insulă. În schimb vorbeau, la întâmplare, despre diferite evenimente curente. Veşti din străinătate, ştiri din viaţa sportivă, ultima reapariţie a monstrului de la Loch Ness.

Apoi, după ce s-au strâns farfuriile, doctorul Armstrong îşi dădu puţin scaunul spre spate, îşi drese plin de importanţă glasul şi vorbi:

— Am crezut mai potrivit să aştept ca să mâncaţi înainte de a vă spune o veste tristă. Doamna Rogers a murit în timpul somnului.

Se auziră exclamaţii de surpriză şi groază.

— E îngrozitor! Doi morţi pe insulă de când am sosit! exclamă Vera.

Judecătorul Wargrave, cu ochii mijiţi, spuse cu vocea lui limpede şi precisă:

— Hm... interesant... şi care a fost cauza decesului?

Armstrong dădu din umeri:

— Imposibil de spus pentru moment.

— E necesară o autopsie?

— Fireşte, n-aş putea semna certificatul de deces. Nu am nici cea mai mică idee despre starea sănătăţii femeii.

— Arăta foarte nervoasă. Iar aseară a avut un şoc. S-ar putea să fi fost un atac de cord, nu credeţi? spuse Vera.

Doctorul Armstrong spuse sec:

— Nu mai încape îndoială că inima a încetat să bată — dar