— Conştiinţa!

Cuvântul izbucni limpede, dur, din gura Emily-ei Brent.

Armstrong se întoarse spre ea:

— Ce înţelegi prin asta, domnişoară Brent?

Cu o expresie severă, Emily Brent vorbi:

— Aţi auzit cu toţii. A fost acuzată că, împreună cu soţul ei, şi-a omorât cu premeditare fosta stăpână — o femeie în vârstă.

— Şi dumneata crezi?

— Cred că acuzaţia a fost întemeiată. Aţi văzut-o cu toţii aseară. Era complet dărâmată. A leşinat. Şocul produs în clipa când şi-a auzit dezvăluită mişelia a fost prea puternic. Pur şi simplu a murit de frică.

Doctorul Armstrong dădu din cap cu îndoială:

— E o teorie posibilă. Dar nu pot s-o adopt dacă nu ştiu nimic exact despre starea sănătăţii ei. Dacă exista o sensibilitate cardiacă...

— Spune-i mai bine Mâna lui Dumnezeu, rosti calm Emily Brent.

Fiecare părea zguduit. Blore începu, stingherit:

— Cred că împingem lucrurile puţin cam departe, domnişoară Brent.

Ochii începură să-i lucească. Uitându-se la Blore, spuse ridicându-şi bărbia:

— Vi se pare cu neputinţă ca un păcătos să fie lovit de Mâna Domnului? Mie nu!

Judecătorul îşi mângâia bărbia. Murmură puţin cam ironic:

— Dragă domnişoară, din experienţa mea cu răufăcătorii ştiu că Providenţa lasă opera de condamnare şi de pedepsire pe seama noastră, a muritorilor — iar procesul este adesea plin de greutăţi. Nu există cărări bătute.

Emily Brent ridică din umeri.

Deodată, Blore întrebă:

— Ce-a mâncat şi ce-a băut aseară după ce s-a dus la culcare?

— Nimic, răspunse Armstrong.

— N-a luat nimic? O ceaşcă de ceai? O înghiţitură de apă? Pariez că a băut o ceaşcă de ceai. Cam aşa obişnuiesc toţi.

— Rogers mă asigură că n-a luat absolut nimic.

— Ah! Bine, dar el este cel care o spune.

Tonul lui Blore era atât de semnificativ, încât doctorul se uită la el pătrunzător.

— Va să zică, asta crezi dumneata? întrebă Philip Lombard.

— Ei da, de ce nu? răspunse Blore agresiv. Am auzit cu toţii acuzaţia de aseară. S-ar putea să fie baliverne — nebunie curată. Dar s-ar putea să nu fie. Să presupunem pentru moment că e adevărată. Rogers şi nevasta lui i-au făcut seama bătrânei doamne. Mai departe, ce urmează? Se simţeau foarte fericiţi şi în siguranţă...

— Nu, nu cred că nevasta lui Rogers s-a simţit vreodată în siguranţă, îl întrerupse Vera cu glas scăzut.

Pe Blore îl enervă întreruperea.

"Ah, femeile astea!" spunea privirea lui.

— Să zicem că aşa e, reluă el. În orice caz, atât cât ştiau numai ei, nu exista nici un pericol. Şi deodată, aseară, un nebun de care habar n-aveau, dă totul în vileag. Ce se întâmplă? Femeia leşină — pică jos. Aţi observat cum stătea bărbat-su lângă ea în timp ce-şi revenea. Nu era deloc grijă de soţ! Nici pe departe! Era ca o pisică pe cărămizi fierbinţi. Scos din minţi, de teamă ca ea să nu mărturisească. Aşa văd eu lucrurile. Au făptuit un omor şi l-au muşamalizat. Dar dacă totul începe să fie dezgropat, ce-o să se întâmple? Mai mult ca sigur că femeia o să dea totul de gol. N-are curajul să reziste şi să nege cu neruşinare. Reprezintă un pericol viu pentru bărbatul ei, asta e! Cu el, e totul în regulă. Poate să mintă fără să clipească — dar nu poate fi sigur de ea! Iar dacă ea nu rezistă, capul lui e în pericol! Aşa că îi strecoară ceva într-o ceaşcă de ceai şi se asigură că i-a închis gura pentru totdeauna.

— Nu era nici o ceaşcă goală lângă pat — nu era absolut nimic. M-am uitat, spuse rar Armstrong.

— Sigur că nu era! pufni Blore. Primul lucru pe care l-a făcut după ce i-a dat să bea, a fost să ia ceaşca şi farfurioara şi să spele totul cu grijă.

Se făcu o pauză. Apoi generalul Macarthur spuse cu îndoială:

— S-ar putea. Dar îmi vine greu să cred că un bărbat poate să facă asta... neveste-si.

Blore râse scurt:

— Când e capul lui în joc, nici un bărbat nu se mai gândeşte la sentiment.

Din nou, tăcere. Înainte ca cineva să înceapă să vorbească, uşa se deschise şi intră Rogers.

— Mai doriţi ceva? întrebă el uitându-se la fiecare.

Judecătorul Wargrave se mişcă puţin. Întrebă:

— La ce oră vine de obicei barca cu motor?

— Între şapte şi opt, domnule. Câteodată mai întârzie un pic peste opt. Nu ştiu ce poate să facă Fred Narracott în dimineaţa asta. Când e bolnav, îşi trimite fratele.

— Cât e ceasul acum? se interesă Philip Lombard.

— Zece fără zece, domnule.

Lombard îşi ridică sprâncenele. Dădu încet din cap pentru sine.

Rogers rămase în aşteptare.

Generalul Macarthur începu deodată:

— Ne-a părut rău când am auzit despre nevasta dumitale, Rogers. Doctorul tocmai ne-a spus.

Rogers se înclină.

— Da, domnule. Mulţumesc, domnule.

Luă platoul gol şi ieşi din cameră.

Din nou se lăsă tăcerea.

III

Afară, pe terasă, Philip Lombard începu:

— În legătură cu barca asta cu motor...

Blore se uită la el. Dădu din cap:

— Ştiu la ce te gândeşti, domnule Lombard. Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare. Barca ar fi trebuit să fie aici de aproape două ore. Şi totuşi nu a sosit. De ce?

— Ai găsit răspunsul? întrebă Lombard.

— Nu-i o întâmplare — iată părerea mea. E în legătură cu toată povestea asta. Toate se leagă între ele.

— Crezi că n-o să mai vină?

În spatele lor se auzi o voce — iritată şi nerăbdătoare:

— Barca n-o să vină.

Blore îşi întoarse puţin umerii largi şi se uită gânditor la cel care vorbise:

— Nici dumneata nu crezi că o să vină, generale?

Generalul Macarthur spuse tăios:

— Sigur că n-o să vină. Barca cu motor ne trebuie ca să ne ducă de pe insulă. Dar nu vom părăsi insula... Nici unul dintre noi nu va pleca vreodată... E sfârşitul, înţelegeţi — sfârşitul...

Ezită, apoi spuse pe un ton coborât, straniu:

— E pacea... pacea adevărată. Să ajungi la capăt... să nu mai trebuiască să mergi mai departe... Da, pacea...

Se întoarse brusc şi se îndepărtă. Întâi de-a lungul terasei, apoi în jos, pe panta spre mare — spre colţul insulei unde stâncile răzleţe intrau în apă.

Umbla puţin şovăielnic: ca un om numai pe jumătate treaz.

— Uite încă un aiurit! spuse Blore. Se pare că până la urmă tot grupul o s-o apuce