— Dumneata, Blore, în nici un caz! zise Lombard.

— E cam greu să-mi pierd minţile, râse fostul inspector şi adăugă sec: Dar cred că nici dumneata n-o s-o apuci pe calea asta, domnule Lombard.

— Mă simt foarte întreg la minte pentru moment, mulţumesc, îi răspunse Philip Lombard.

IV

Doctorul Armstrong ieşi pe terasă. Stătu acolo, ezitând. La stânga erau Blore şi Lombard. La dreapta Wargrave, cu capul plecat, umbla cu paşi rari în sus şi în jos.

După o clipă de şovăială, se întoarse către acesta din urmă.

Dar în aceeaşi clipă Rogers ieşi repede din casă şi se apropie de el:

— Aş putea să vă spun ceva, domnule, vă rog?

Armstrong se întoarse. Tresări când îl văzu pe Rogers. Era agitat, mâinile îi tremurau, avea obrazul verzui-cenuşiu.

Schimbarea era atât de mare faţă de calmul său de acum câteva clipe, încât Armstrong rămase uluit.

— Vă rog, domnule, aş vrea să vă spun ceva, dacă se poate. Înăuntru, domnule.

Doctorul se întoarse şi intră din nou în casă, împreună cu majordomul înspăimântat.

— Ce s-a întâmplat, omule? Vino-ţi în fire.

— Aici, domnule, veniţi înăuntru.

Deschise uşa de la sufragerie. Doctorul intră. Rogers îl urmă şi închise uşa după el.

— Ei, spuse Armstrong, ce este?

Rogers tremura şi înghiţea într-una în sec.

— Se petrec lucruri, domnule, pe care nu le înţeleg, izbucni el.

— Lucruri? Ce lucruri? întrebă Armstrong.

— O să mă credeţi nebun, domnule... O să spuneţi că nu e nimic... Dar trebuie să fie o explicaţie, domnule. Trebuie! Pentru că nu are nici un sens...

— Ei, omule, spune-mi despre ce e vorba. Nu mai vorbi în şarade.

Rogers înghiţi iar:

— Despre figurinele acelea mici, domnule. Din mijlocul mesei... Figurinele mici de porţelan. Erau zece cu toatele, domnule, zece, pot s-o jur.

— Da, zece. Le-am numărat aseară la cină, se declară de acord Armstrong.

Rogers se apropie de el:

— Exact, domnule. Aseară, când strângeam masa, n-am mai văzut decât nouă, domnule. Mi s-a părut tare ciudat. Dar n-am zis nimic. Şi acum, domnule, când am venit să fac curat — vă rog, uitaţi-vă cu ochii dumneavoastră dacă nu mă credeţi. Sunt numai opt, domnule! Numai opt! E nemaipomenit, nu-i aşa? Numai opt...

Capitolul al şaptelea

I

După micul dejun, Emily Brent îi propusese Verei Claythorne să meargă din nou până în punctul cel mai înalt al insulei şi să pândească dacă nu vine barca. Vera se declară de acord.

Vântul se înteţise. Creste mici, albe, apăreau pe mare. În larg nu se vedeau bărci de pescuit — şi nici urmă de barcă cu motor.

Satul Sticklehaven nu se vedea, numai dealul care-l mărginea; o stâncă roşcată ţâşnită în afară ascundea golfuleţul propriu-zis.

— Omul care ne-a adus ieri părea un om serios, spuse Emily Brent. E foarte ciudat într-adevăr că întârzie aşa de mult în dimineaţa asta.

Vera nu spuse nimic. Încerca să-şi înfrângă un crescând simţământ de panică.

"Păstrează-ţi sângele rece, îşi spuse mânioasă. Frica nu-i în firea ta. Ai avut totdeauna nervii foarte buni."

Apoi, cu voce tare:

— Aş vrea să vină. Eu... doresc să plec.

— Nu mă îndoiesc că o dorim cu toţii, spuse Emily Brent pe un ton sec.

— Totul e atât de extraordinar... pare fără nici o noimă, zise Vera.

Femeia în vârstă, de lângă ea, spuse cu vioiciune:

— Mi-e grozav de ciudă pe mine că m-am lăsat dusă atât de uşor. Scrisoarea aceea e de-a dreptul absurdă, dacă o cercetezi bine. Dar când am primit-o, n-am avut nici un fel de îndoieli — nici una.

— Îmi închipui, murmură mecanic Vera.

— Am procedat toţi ca nişte naivi, spuse Emily Brent.

Vera respiră adânc, înfiorată.

— Credeţi cu adevărat... ce-aţi spus la masă? întrebă ea.

— Fii ceva mai precisă, draga mea. La ce anume te referi?

Vera spuse pe un ton aproape şoptit:

— Credeţi într-adevăr că Rogers şi soţia lui i-au făcut seama acelei doamne bătrâne?

Emily Brent se uită gânditoare spre mare. Apoi spuse:

— Personal, sunt aproape sigură. Dumneata ce crezi?

— Nu ştiu ce să cred.

— Totul vine în sprijinul acestei idei. Felul cum a leşinat. Iar bărbatul a scăpat tava cu cafele, nu uita. Apoi, felul cum a povestit — nu suna veridic. Oh, da, mă tem că au făcut-o!

Vera spuse:

— Arăta... de parcă i-ar fi fost frică şi de umbra ei! N-am văzut niciodată o femeie care să pară atât de îngrozită... cred că o obseda...

Domnişoara Brent murmură:

— Mi-amintesc de un text care atârna în camera mea de copil. Fii sigur că păcatul te va găsi. E foarte adevărat... Fii sigur că păcatul te va găsi.

Vera se clătină.

— Dar, domnişoară Brent... domnişoară Brent... în cazul acesta...

— Da, draga mea...

— Ceilalţi? Atunci ceilalţi?...

— Nu prea te înţeleg.

— Toate celelalte acuzaţii... au fost adevărate? Dacă e adevărat despre Rogers...? Se opri, incapabilă să-şi exprime clar gândul care-i umbla prin cap.

Fruntea Emily-ei Brent, care se încruntase, se lumină:

— A, înţeleg. Păi, uite-l pe acest domn Lombard. Singur recunoaşte că a lăsat să moară douăzeci de oameni.

— Nu erau decât nişte băştinaşi...

— Albi sau negri — toţi sunt fraţii noştri, spuse tăios Emily Brent.

"Fraţii noştri negri — fraţii noştri negri, se gândi Vera. Ah, îmi vine să râd. Sunt isterică. Nu mai sunt eu însămi..."

Emily Brent continuă pe gânduri:

— Desigur, unele acuzaţii erau exagerate şi chiar ridicole. Împotriva judecătorului, de exemplu, care nu-şi făcea decât datoria de judecător. Şi a omului care a lucrat la Scotland Yard. Sau în cazul meu.

Făcu o pauză şi apoi continuă:

— Fireşte, aseară, ţinând seama de împrejurări, nu puteam să spun nimic. Nu era un subiect de discutat de faţă cu bărbaţii.

— Nu?

Vera asculta cu interes. Domnişoara Brent continuă calmă:

— Beatrice Taylor a fost la mine în slujbă. Nu era o fată cuminte — dar asta am descoperit prea târziu. M-am lăsat dusă de nas. Avea purtări frumoase, era foarte curată şi binevoitoare. Eram mulţumită de ea. Bineînţeles, totul fiind doar cea mai curată ipocrizie! Era o fată uşuratică, fără nici un fel de morală. Dezgustător! A trecut câtva timp până să aflu că era, aşa cum spun ei, "la necaz". Făcu o pauză, iar nasul delicat i se încreţi de dezgust. A fost o mare lovitură pentru mine. Părinţii ei erau oameni cumsecade, care o crescuseră