— Ce s-a întâmplat? întrebă Vera uitându-se ţintă la domnişoara Brent.

— Fireşte că n-am mai ţinut-o un ceas sub acoperişul meu. Nimeni nu va putea spune vreodată că am trecut cu vederea o purtare imorală.

— Ce s-a întâmplat... cu ea? Vocea Verei era răguşită.

— O creatură nenorocită! Nu i-a fost de ajuns un singur păcat de conştiinţă — a făptuit altul şi mai grav. Şi-a luat viaţa.

— S-a omorât? şopti Vera îngrozită.

— Da, s-a aruncat în râu.

Vera se cutremură, uitându-se fascinată la profilul calm al domnişoarei Brent. Spuse:

— Ce-aţi simţit când aţi aflat ce-a făcut? Nu v-a părut rău? Nu v-aţi reproşat atitudinea?

Emily Brent se ridică drept în sus:

— Eu? N-aveam nimic să-mi reproşez.

— Dar dacă... asprimea dumneavoastră a împins-o la asta?

— Propriile-i acţiuni — păcatul ei — asta a împins-o, spuse hotărâtă Emily Brent. Dacă s-ar fi purtat ca o tânără modestă, cuviincioasă, nu s-ar fi întâmplat nimic.

Îşi întoarse faţa spre Vera. Nu exista nici reproş, nici stinghereală în ochii aceia: erau aspri şi siguri de dreptatea lor. Emily Brent stătea pe culmea Insulei Negrului, învăluită în propria-i armură de virtute.

Fata asta bătrână, micuţă — nu-i mai părea ridicolă Verei.

Deodată i se păru înfricoşătoare.

II

Doctorul Armstrong ieşi din sufragerie şi veni din nou pe terasă. Judecătorul stătea acum pe scaun, privind liniştit departe spre mare.

Lombard şi Blore erau în stânga, şi fumau în tăcere.

Ca şi înainte, doctorul ezită o clipă. Îşi opri ochii asupra judecătorului Wargrave. Voia să se consulte cu cineva. Cunoştea mintea logică, pătrunzătoare a judecătorului. Dar şovăia totuşi. Wargrave putea să aibă o minte perspicace, dar era un om în vârstă. Armstrong simţea că în această împrejurare e nevoie de un om de acţiune.

Se hotărî:

— Lombard, pot să-ţi vorbesc o clipă?

Philip tresări:

— Desigur.

Cei doi bărbaţi părăsiră terasa. Coborâră încet panta, în jos spre mare. Când nu mai puteau fi auziţi, Armstrong zise:

— Aş vrea să-mi acorzi o consultaţie.

Lombard ridică sprâncenele:

— Dragă prietene, n-am nici un fel de cunoştinţe medicale.

— Nu, nu, mă refeream la situaţia generală.

— Oh, asta-i altceva!

Armstrong întrebă:

— Spune sincer, ce crezi despre situaţie?

Lombard reflectă o clipă. Pe urmă spuse:

— E destul de pasionantă, nu-i aşa?

— Care este părerea dumitale despre femeia aceea? Accepţi teoria lui Blore?

Philip pufăi din ţigară, apoi spuse:

— E perfect plauzibilă — luată singură.

— Exact.

În glasul lui Armstrong se simţea uşurarea. Philip Lombard nu era un prost. Îl auzi continuând:

— Adică, acceptând premisa că soţii Rogers au făptuit cu succes o crimă la vremea aceea. Şi nu văd de ce n-ar fi scăpat de pedeapsă. Ce crezi că au făcut exact? Au otrăvit-o pe bătrână?

Armstrong spuse rar:

— S-ar putea să fie mai simplu decât crezi. L-am întrebat azi-dimineaţă pe Rogers de ce suferea această domnişoară Brady. Răspunsul lui a fost edificator. Nu e nevoie să intru în detalii medicale, dar într-o anumită formă a maladiei cardiace se foloseşte amylnitrita. Când se produce un atac, se sparge o fiolă (de amylnitrită) şi i se dă să inhaleze. Dacă amylnitrita nu se administrează — ei bine, consecinţele ar putea fi fatale.

— Ce simplu, spuse gânditor Philip Lombard. Trebuie să fi fost destul de tentant.

Doctorul se declară de acord:

— Da, nimic mai uşor. Nu trebuia să faci rost de arsenic şi să-l administrezi — nimic de făcut decât să nu-i dai medicamentul. Iar Rogers s-a grăbit după aceea să aducă în toiul nopţii doctorul şi amândoi credeau că nimeni n-o să ştie vreodată ceva.

— Şi chiar dacă ar şti cineva, tot nu s-ar putea dovedi niciodată nimic împotriva lor, adăugă Philip Lombard. Se încruntă deodată: Desigur asta explică multe.

— Iartă-mă, nu înţeleg, spuse Armstrong nedumerit.

— Vreau să spun... că explică Insula Negrului. Sunt crime care nu pot fi imputate făptuitorilor. Ia-i pe soţii Rogers, de exemplu. Sau un alt exemplu, bătrânul Wargrave — care şi-a comis crima în cadrul strict al legii.

— Crezi povestea asta? întrebă Armstrong.

— Da, o cred, zâmbi Philip Lombard. Wargrave l-a ucis în toată regula pe Edward Seton, l-a ucis la fel de sigur ca şi cum i-ar fi înfipt pumnalul în piept! Dar a fost destul de deştept s-o facă din scaunul de judecător, cu perucă şi robă. Aşa că, în mod obişnuit, nu-i poţi reproşa mica lui crimă.

Un gând trecu deodată ca un fulger prin mintea lui Armstrong:

"Crimă la spital. Crimă pe masa de operaţie. În siguranţă — da, în perfectă siguranţă!"

— ...De aici — domnul Owen; de aici — Insula Negrului, spunea Lombard.

Armstrong trase adânc aer în piept.

— Ajungem şi la asta. Dar scopul adevărat pentru care am fost adunaţi toţi aici?

— Dumneata ce crezi? întrebă Philip Lombard.

Armstrong începu să vorbească precipitat:

— Să ne întoarcem o clipă la moartea acestei femei. Care sunt teoriile posibile? Rogers a omorât-o fiindcă i-a fost teamă că o să-l dea de gol. A doua posibilitate: şi-a pierdut curajul şi a găsit singură o ieşire.

— Sinucidere? întrebă Lombard.

— Nu eşti de părere?

— Da, ar fi putut să fie... da... dacă n-ar fi fost moartea lui Marston. Două sinucideri în 12 ore e puţin cam prea greu de înghiţit. Şi dacă-mi spui că Anthony Marston, un taur tânăr fără nervi şi creier, s-a înfricoşat pentru că a omorât nişte copii şi în mod deliberat şi-a luat zilele, ei bine, nu pot decât să râd! Şi chiar aşa — de unde a făcut rost de otravă? După câte am auzit eu, cianura de potasiu nu e un lucru pe care îl porţi în buzunarul de la vestă. Dar asta e meseria dumitale.

— Nici un om în toate minţile nu ţine la el cianură de potasiu, spuse Armstrong. Doar dacă are de gând să prindă un roi de viespi.

— Grădinarul zelos sau moşierul, adică? În nici un caz Anthony Marston. Mi se pare că cianura asta are nevoie de puţină explicaţie. Ori Anthony Marston avea intenţia să-şi facă seama înainte de a veni aici şi atunci a venit pregătit... ori...

— Ori? Glasul lui Armstrong suna nerăbdător.

Philip Lombard rânji :

— De ce mă faci s-o spun eu, când îţi stă pe limbă? Anthony Marston a fost