III

Doctorul Armstrong respiră adânc:

— Şi nevasta lui Rogers?

Lombard spuse rar:

— Aş putea crede (cu greu, e-adevărat) în sinuciderea lui Anthony Marston dacă n-ar fi nevasta lui Rogers. Aş putea crede (uşor) în sinuciderea nevestei lui Rogers dacă n-ar fi Anthony Marston. Pot crede că Rogers i-a făcut de petrecanie neveste-si — dacă n-ar fi moartea neaşteptată a lui Marston. Dar ceea ce ne trebuie e o teorie în stare să explice cele două morţi — care s-au succedat aşa de rapid.

— Aş putea să-ţi dau, poate, un ajutor în elaborarea unei teorii, spuse Armstrong.

Şi repetă ce relatase Rogers despre dispariţia celor două figurine de porţelan.

Lombard murmură:

— Da, nişte negri mici de porţelan... Erau precis zece, aseară la masă. Şi acum, zici că sunt opt?

Doctorul Armstrong recită:

Zece negri mititei au cinat sub luna nouă;

Unul însă s-a-necat şi-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei au stat noaptea după trei;

Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămar doar opt din ei.

Cei doi se priviră. Philip Lombard rânji şi aruncă ţigara:

— Prea se potriveşte al naibii de bine, ca să poată fi o coincidenţă! Anthony Marston moare asfixiat, sau înecându-se, seara trecută, după cină, iar madam Rogers s-a întrecut cu somnul.

— Şi atunci? spuse Armstrong.

Lombard îi luă vorba:

— Ei, atunci, încă un soi de negru. Negrul care şi-a băgat coada. Domnul X! Domnul Owen! U. N. Owen! Un necunoscut nebun în libertate!

— Ah! Armstrong respiră uşurat. Va să zică, eşti de acord. Dar îţi dai seama ce rezultă din toate astea? Rogers a jurat că nu mai e nimeni în afară de noi, el, şi nevastă-sa pe insulă.

— Rogers greşeşte! Sau poate... minte!

Armstrong dădu din cap:

— Nu cred că minte. Omul e îngrozit. E scos din minţi de frică.

Philip Lombard fu de acord:

— N-a venit nici o barcă în dimineaţa asta. Se potriveşte exact. Micile aranjamente ale domnului Owen ies din nou la iveală. Insula Negrului urmează să fie izolată până ce domnul Owen îşi va isprăvi treaba.

Armstrong se îngălbenise.

— Îţi dai seama că... omul trebuie să fie un maniac furios!

Philip Lombard vorbi cu un sunet nou în glas:

— Un singur lucru l-a uitat, domnul Owen.

— Care?

— Insula asta nu e decât o stâncă goală. Ne va trebui puţin timp ca s-o cercetăm. În curând o să-i dăm de urmă domnului U. N. Owen.

— Cred că e un lucru periculos, spuse doctorul Armstrong, înfierbântându-se.

— Periculos? râse Philip Lombard. Cui i-e frică de lupul cel mare şi rău? Eu voi fi periculos când am să pun mâna pe el!

— Ar fi bine să-l luăm şi pe Blore să ne ajute. Cred că e bun la nevoie. Femeilor mai bine să nu le spunem nimic. Cât despre ceilalţi, generalul e un ramolit, iar specialitatea bătrânului Wargrave este inactivitatea. Putem face treaba doar noi trei.

Capitolul al optulea

I

Pe Blore l-au convins uşor. A fost imediat de acord cu argumentele lor.

— Ceea ce mi-aţi spus despre figurinele alea de porţelan schimbă totul. Ce nebun de legat! Mai e însă ceva. Nu credeţi că Owen o fi avut ideea să facă această treabă printr-un locţiitor, ca să zic aşa?

— Explică-te, omule.

— Uite ce vreau să spun. După tărăboiul de aseară, tânărul Marston se sperie şi se otrăveşte. Iar Rogers se sperie şi el şi îi face seama neveste-si. Totul în conformitate cu planul lui U.N.O.

Armstrong clătină capul a îndoială. Nu trebuia uitată cianura.

Blore îi dădu imediat dreptate:

— Da, am uitat de cianură. Nu e ceva pe care să-l porţi în mod obişnuit cu tine. Dar cum a ajuns în paharul lui?

— M-am gândit la asta, spuse Lombard. Marston a băut de câteva ori aseară. În intervalul de timp dintre ultimul pahar şi cel dinainte, a fost o pauză cam mare. În acest timp, paharul a rămas pe una din mese. Cred — deşi nu sunt sigur — că se afla pe măsuţa de lângă fereastră. Fereastra era deschisă. Cineva ar fi putut să verse cianură în pahar.

— Fără ca nici unul dintre noi să vadă? spuse neîncrezător Blore.

— Păi, eram cu toţii preocupaţi de altceva, spuse Lombard sec.

— E adevărat, vorbi rar Armstrong. Ne atacase pe toţi. Ne frământam, ne agitam prin cameră. Discutam indignaţi, preocupaţi de problemele noastre. Cred că cineva putea s-o facă...

Blore ridică din umeri.

— Fapt este că a făcut-o! Ei, şi acum, domnilor, să pornim. N-are nimeni, din întâmplare, un revolver?

— Am eu, spuse Lombard şi îşi lovi buzunarul.

Blore făcu ochii mari. Spuse pe un ton prea făcut ca să fie natural:

— Totdeauna îl porţi cu dumneata?

— Aproape totdeauna. Am fost în câteva situaţii grele.

— Oh, spuse Blore şi adăugă: Ei bine, probabil că n-ai fost niciodată într-o situaţie mai grea decât acum. Dacă pe insula asta se ascunde nu nebun, probabil că are un întreg arsenal cu el ca să nu vorbim de cuţit sau de pumnale.

Armstrong tuşi:

— S-ar putea să greşeşti aici, Blore. Mulţi nebuni ucigaşi sunt nişte oameni foarte liniştiţi şi la locul lor. Oameni chiar plăcuţi.

— Nu cred ca ăsta să fie aşa, doctore Armstrong, spuse Blore.

II

Cei trei bărbaţi porniră în recunoaştere pe insulă.

Treaba se dovedi neaşteptat de simplă. La nord-vest, înspre coastă, stâncile coborau netede drept în mare, într-o pantă abruptă.

Pe insulă nu se vedeau pomi şi erau doar câteva tufişuri. Cei trei bărbaţi explorau terenul atent şi metodic, în sus şi în jos, ciocănind stâncile, din punctul cel mai înalt până la marginea apei, cercetând cu grijă orice fisură în vreo stâncă, pe unde s-ar fi putut intra într-o peşteră. Dar nu existau peşteri. Mergând pe ţărm, ajunseră în cele din urmă la locul unde generalul Macarthur şedea şi privea întinderea sărată. Era multă pace aici, cu clipocitul valurilor care se spărgeau de stânci. Bătrânul stătea foarte drept, cu ochii aţintiţi în depărtare.

Nu dădu nici o atenţie exploratorilor când aceştia se apropiară. Până la urmă, cei trei se simţiră puţin stingheriţi.

"Nu e normal... parcă ar fi în transă sau aşa ceva", gândi Blore.

Îşi drese glasul şi spuse pe un ton cu care încerci să legi o conversaţie:

— V-aţi găsit un loc drăguţ, liniştit, domnule.

Generalul se încruntă. Aruncă repede o