— Avem atât de puţin timp... atât de puţin. Trebuie să insist ca să nu mă deranjeze nimeni.

Blore spuse binevoitor:

— Nu vă vom deranja. Nu facem decât turul insulei, ca să zicem aşa. Ne întrebam, ştiţi, dacă nu se poate ascunde cineva pe aici.

Generalul se încruntă:

— Nu înţelegeţi nimic... nu înţelegeţi deloc. Vă rog să plecaţi.

Blore se retrase. Când îi ajunse pe ceilalţi doi, le spuse:

— E nebun... n-are rost să vorbim cu el.

— Ce spunea? întrebă Lombard puţin curios.

Blore dădu din umeri:

— Ceva despre lipsa de timp... şi că nu vrea să fie deranjat.

Doctorul Armstrong se încruntă. Murmură:

— Mă întreb...

III

Cercetarea insulei era practic terminată. Cei trei se aflau în punctul cel mai înalt şi priveau spre ţărm. Nu se vedeau bărci în larg. Vântul se înteţea.

— Nu văd nici o barcă de pescuit, spuse Lombard, Şi vine furtuna. Ce păcat că nu se poate vedea satul de aici! Am putea semnaliza sau face ceva...

— Am putea aprinde un foc la noapte, spuse Blore.

— Nenorocirea e că totul a fost probabil prevăzut, se încruntă Lombard.

— Cum adică?

— De unde să ştiu? O glumă, poate. În tot cazul, suntem izolaţi aici, şi probabil că nu vor fi luate în seamă nici semnalele. S-ar putea ca sătenilor să li se fi spus că e un rămăşag în joc. Vreo istorie din asta prostească, în orice caz.

— Şi crezi că vor înghiţi asemenea snoavă? îşi exprimă Blore îndoiala.

Lombard spuse pe un ton sec:

— E mai uşor de crezut decât adevărul. Dacă li s-ar fi spus sătenilor că insula va fi izolată până ce necunoscutul domn Owen îşi va omorî în linişte toţi invitaţii — crezi că ar crede?

— Sunt momente când nu pot s-o cred nici eu însumi, vorbi doctorul Armstrong. Şi totuşi...

Philip Lombard, arătându-şi într-un rânjet dinţii, spuse:

— Şi totuşi... Asta e! I-ai spus pe nume, doctore!

Blore privea jos în apă.

— Presupun că nu s-ar putea căţăra nimeni până aici.

Armstrong clătină din cap.

— Mă îndoiesc. E tare abrupt. Unde s-ar putea ascunde?

— S-ar putea să fie o scobitură în stâncă. Dacă am avea acum o barcă, am putea înconjura insula.

— Dacă am avea o barcă, am fi cu toţii de mult spre ţărm, spuse Lombard.

— Asta-i adevărat.

— Am putea să ne asigurăm în privinţa stâncii, propuse deodată Lombard. Nu e decât un loc unde ar putea exista o adâncitură — puţin mai la dreapta, chiar aici jos. Dacă faceţi rost de o frânghie, mă puteţi lăsa pe mine în jos ca să ne asigurăm.

Blore spuse:

— Am putea fi ca şi siguri. Deşi pare absurd — aşa cum se poate observa... În fine, mă duc să văd dacă găsesc ceva.

O porni repede spre casă.

Lombard privea ţintă la cer. Norii începeau să se adune. Vântul se înteţea. Aruncă o privire în lături spre doctorul Armstrong şi spuse:

— Eşti foarte tăcut, doctore. La ce te gândeşti?

Armstrong răspunse rar:

— Mă gândeam tocmai cât de nebun e bătrânul Macarthur...

IV

Vera nu-şi găsise locul toată dimineaţa. O evitase pe Emily Brent cu un fel de aversiune înfiorată.

Domnişoara Brent îşi aşezase şi ea un scaun după colţul casei, ca să nu fie în bătaia vântului. Stătea acolo şi croşeta.

De fiecare dată când se gândea la ea, Vera părea că vede o faţă palidă înecată, cu iarbă de mare încurcată în păr... o faţă care fusese drăguţă odată — obraznic de drăguţă poate — şi care era acum dincolo de milă sau de groază.

Iar Emily Brent, senină, calmă şi sigură de dreptatea ei, stătea şi croşeta.

Pe terasa principală, judecătorul Wargrave se ghemuise într-un scaun. Capul îi era bine vârât între umeri.

Când se uită la el, Vera văzu un om pe banca acuzaţilor — un tânăr blond cu ochii albaştri şi o faţă zăpăcită, îngrozită. Edward Seton. Şi în imaginaţie văzu mâinile bătrâne ale judecătorului punându-şi în cap tichia neagră şi pronunţând sentinţa de condamnare la moarte...

După o vreme Vera porni încet în jos, spre mare. Merse spre capătul cel mai îndepărtat al insulei, unde un bătrân stătea privind ţintă orizontul.

Generalul Macarthur se mişcă la apropierea ei. Întoarse capul — în privire avea un amestec ciudat de întrebare şi înţelegere, care o făcu să tresară. Se uită fix la ea câteva clipe.

"Ce ciudat! Parcă ar şti..." gândi fata.

— Ah, dumneata eşti! Ai venit... vorbi generalul.

Vera se aşeză jos lângă el. După o vreme întrebă:

— Vă place să staţi aici să vă uitaţi la mare?

El dădu uşor din cap:

— Da. E plăcut. E un loc bun de aşteptat, cred.

— De aşteptat? spuse Vera brusc. Dar ce aşteptaţi?

— Sfârşitul, spuse el blând. Dar cred că ştii asta, nu-i aşa? E adevărat, nu-i aşa? Cu toţii aşteptăm sfârşitul.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea şovăind.

Generalul Macarthur spuse grav:

— Nici unul dintre noi nu va pleca de pe insulă. Ăsta e planul. O ştii foarte bine. Ceea ce nu-nţelegi, poate, e uşurarea!

— Uşurarea? făcu mirată Vera.

— Da. Sigur, eşti foarte tânără... n-ai ajuns încă până aici. Dar vine! Binecuvântata uşurare, când ştii că ai terminat cu toate — că nu mai trebuie să porţi povara. O să simţi şi dumneata asta, odată...

— Nu vă înţeleg, spuse Vera răguşit.

Degetele i se frământau spasmodic. Simţi deodată că îi e frică de ostaşul acesta bătrân, liniştit.

— Înţelegi, am iubit-o pe Leslie. Am iubit-o foarte mult... spuse el gânditor.

— Leslie... era soţia dumneavoastră? întrebă Vera.

— Da, soţia mea... O iubeam... şi eram mândru de ea. Era atât de drăguţă... şi de veselă... Tăcu o clipă, apoi urmă: Da, o iubeam pe Leslie. De asta am făcut ce-am făcut.

— Vreţi să spuneţi... Vera se opri.

Generalul Macarthur dădu uşor din cap.

— N-are rost s-o mai neg acum... când o să murim cu toţii. L-am trimis pe Richmond la moarte. Presupun că, într-un fel, a fost o crimă. Curios. Crimă... iar eu am fost totdeauna un om supus legilor. Dar pe atunci nu părea aşa. N-am regretat. "I se cuvine", mi-am spus. Dar pe urmă...

— Pe urmă? vocea Verei devenise aspră.

Generalul dădu din cap uşor. Părea nedumerit şi puţin amărât.

— Nu ştiu... nu ştiu. S-a schimbat totul... înţelegi. Nu