ştiu dacă Leslie a bănuit vreodată... Nu cred. Dar, vezi, n-am mai regăsit-o... Plecase parcă departe... unde n-o mai puteam ajunge. Apoi a murit... şi am rămas singur...

— Singur... singur... repetă Vera, iar ecoul îi răspunse dinspre stânci.

— Şi dumneata o să fii bucuroasă când va veni sfârşitul, îi spuse generalul Macarthur.

Vera se ridică. Spuse deodată:

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi!

— Eu ştiu, copila mea. Ştiu...

— Ba nu ştiţi. Nu înţelegeţi nimic...

Generalul Macarthur îşi întoarse din nou privirea spre mare. Părea că uitase de prezenţa fetei în spatele lui.

Spunea foarte încet şi blând:

— Leslie...?

 

 

V

 

Când Blore se întoarse din casă cu o frânghie înfăşurată pe braţ, îl găsi pe Armstrong unde îl lăsase, privind ţintă adâncurile.

Blore întrebă cu sufletul la gură:

— Unde e domnul Lombard?

Armstrong spuse cu nepăsare:

— S-a dus să-şi verifice o teorie. Se întoarce imediat. Ascultă, Blore, sunt îngrijorat.

— Aş spune că suntem cu toţii.

Doctorul dădu nerăbdător din mână.

— Sigur... sigur. Nu mă refeream la asta. Mă gândesc la bătrânul Macarthur.

— Ce-i cu el?

Doctorul Armstrong spuse necruţător:

— Noi căutăm un nebun. Ce-ai zice de Macarthur?

Blore întrebă cu îndoială în glas:

— Vreţi să spuneţi că el e criminalul?

Armstrong începu, gânditor:

— N-aş fi spus-o. Nici o clipă. Dar, desigur, nu sunt specialist în boli mintale. Nici n-am avut o discuţie adevărată cu el... nu l-am studiat din acest punct de vedere.

În glasul lui Blore se simţea nesiguranţa:

— Ramolit, da! Dar n-aş fi spus...

Armstrong oftă uşor, ca un om care îşi revine.

— S ar putea să ai dreptate! La dracu, trebuie să fie cineva ascuns pe insulă. Uite, vine Lombard.

Legară frânghia cu grijă.

— O să cobor cât o să pot, spuse Lombard. Fiţi atenţi când o să smucesc frânghia.

După câteva clipe, în vreme ce stăteau observând mişcările lui Lombard, Blore spuse:

— Coboară ca o pisică, nu-i aşa?

Glasul îi suna ciudat.

— Aş zice că a făcut ceva alpinism în viaţa lui, spuse doctorul Armstrong.

— Poate.

După o tăcere, fostul inspector spuse iar:

— Dar e un tip ciudat. Ştiţi ce cred?

— Ce?

— E ceva putred în el.

— Cum adică? În glasul lui Armstrong se simţea îndoiala.

Blore mormăi ceva. Apoi spuse:

— Nu ştiu... exact. Dar n-aş avea încredere în el nici o clipă.

— Îmi închipui că a avut o viaţă aventuroasă, fu de părere doctorul Armstrong.

— Pariez că unele din aventurile sale au rămas destul de ascunse, spuse Blore.

După o pauză, continuă:

— Spune-mi, doctore, ai adus cu dumneata un revolver?

Armstrong îl privi uluit:

— Eu? Doamne fereşte! De ce aş fi făcut-o?

— Dar Lombard de ce şi-a adus?

— Obişnuinţa, presupun...

Armstrong nu părea prea sigur.

Blore pufni.

Şi deodată frânghia se smuci. Câteva clipe au fost foarte ocupaţi. Imediat ce tensiunea slăbi, Blore spuse:

— Sunt obiceiuri şi obiceiuri! Domnul Lombard îşi ia cu el un revolver în locuri pustii, foarte bine, şi un sac de dormit, şi o provizie de praf de puşcă, fără îndoială! Dar obişnuinţa n-o să-l facă să aducă tot echipamentul ăsta aici! Numai în cărţi oamenii poartă revolvere cu ei, aşa ca să se afle în treabă.

Doctorul Armstrong dădu din cap încurcat.

Se aplecară şi urmăriră ce făcea Lombard. Căutarea lui era amănunţită şi-şi dădură seama îndată — zadarnică. După o vreme apăru şi el pe marginea stâncii. Îşi şterse fruntea transpirată.

— Ei! spuse el. Asta-i situaţia. Dacă nu e în casă, n-are unde să fie.

 

 

VI

 

Casa au cercetat-o uşor. Trecură întâi prin cele câteva dependinţe şi apoi îşi îndreptară atenţia asupra clădirii propriu-zise. Au folosit şi metrul lui Rogers, pe care l-au descoperit în bufetul din bucătărie. Dar nicăieri nu existau ascunzători. Planul casei era simplu, fără nimic întortocheat — o linie modernă, lipsită de ascunzişuri. Trecură întâi pe la parter. În timp ce urcau spre etaj, prin fereastra de pe palier îl văzură pe Rogers ducând o tavă cu cocteiluri pe terasă.

Philip Lombard spuse vesel:

— Minunat lucru e un servitor bun! Îşi vede de treabă cu o înfăţişare impasibilă.

— Rogers e un majordom de prima clasă, trebuie s-o recunosc, îl lăudă Armstrong.

— Şi nevastă-sa era o bună bucătăreasă, zise Blore. Masa de aseară...

Intrară în primul dormitor.

Cinci minute mai târziu, erau din nou pe palier. Nu se ascundea nimeni — nici o ascunzătoare posibilă.

— E o scăriţă aici, spuse Blore.

— Duce la camera de serviciu, îl lămuri Armstrong.

— Trebuie să fie vreun ungher — sub acoperiş — pentru cazan, rezervorul de apă, etc. E cel mai bun loc — şi singurul!

Şi cum stăteau acolo, auziră un zgomot de sus. Un pas uşor, furişat, deasupra capului.

Îl auziră cu toţii. Armstrong îl strânse de braţ pe Blore. Lombard ridică un deget în sus.

— Linişte... ascultaţi.

Pasul se auzi din nou... cineva se mişca încet, pe furiş, sus, deasupra capului...

— E chiar în dormitorul lor, şopti Armstrong. În camera unde se află cadavrul nevestei lui Rogers.

— Desigur! şopti şi Blore. Un loc mai bun n-ar fi putut să-şi găsească! Cine s-ar fi dus să caute acolo? Şi acum... cât mai încet puteţi...

Se furişară hoţeşte sus.

Se opriră din nou pe micul palier din faţa camerei de serviciu. Da, era cineva în cameră. Se auzea parcă un scârţâit slab înăuntru.

— Acum, şopti Blore.

Deschise uşa cu zgomot şi se repezi înăuntru, cu ceilalţi doi pe urmele sale.

Toţi trei se opriră brusc.

În cameră era Rogers, cu braţele pline de haine.

 

 

VII

 

Blore a fost primul care şi-a revenit:

— Scuză-ne, Rogers. Am auzit mişcându-se cineva aici şi am crezut că...

Se opri.

— Îmi pare rău, domnilor, se scuză Rogers. Tocmai îmi luam lucrurile. Cred că n-o să spună nimeni nimic dacă o să stau şi eu într-una din camerele de oaspeţi libere de la etajul de jos. Cea mai mică.

I se adresase lui Armstrong, care îi răspunse:

— Sigur. Sigur. Vezi-ţi de treabă...

Evita să se uite la forma acoperită de pe pat.

— Mulţumesc domnule, spuse Rogers, pe urmă ieşi din cameră cu braţul plin de lucruri şi coborî scările spre etajul de jos.

Armstrong se duse spre pat şi ridicând cearceaful se uită la faţa liniştită a moartei. De pe chipul ei teama dispăruse. Nu mai era decât Vidul...

— Păcat că n-am cu mine ce-mi trebuie, regretă Armstrong. Aş vrea să ştiu ce drog a fost.

Apoi se întoarse spre ceilalţi:

—