Hai să isprăvim. Presimt că n-o să găsim nimic.

Blore se chinuia cu zăvoarele unei lucarne.

— Rogers ăsta se mişcă al naibii de repede. Acum câteva clipe era în grădină. Nici unul nu l-am auzit urcând.

— Cred că de asta ne-am gândit că trebuie să fie un străin care umblă pe aici, spuse Lombard.

Blore dispăru într-o întunecime adâncă. Lombard scoase o lanternă din buzunar şi îl urmă.

Peste cinci minute trei oameni stăteau pe palier şi se priveau. Erau murdari, plini de pânze de păianjen, iar feţele le erau posomorâte.

Nu se afla nimeni pe insulă în afară de ei opt.

 

 

 

Capitolul al nouălea

 

I

 

Lombard vorbi rar:

— Va să zică ne-am înşelat... tot timpul. Am făurit un coşmar de superstiţii şi închipuire, numai pentru că a existat coincidenţa celor doi morţi.

— Şi totuşi, ştii, argumentul e valabil, vorbi Armstrong grav. Ce dracu! sunt doctor, ştiu ceva despre sinucideri. Anthony Marston nu era un tip care să se sinucidă.

— Nu s-ar fi putut să fie un accident? întrebă Lombard cu îndoială.

Blore pufni, neconvins.

— Al dracului de ciudat accident, mormăi el. Făcu o pauză şi apoi continuă: Cât despre femeia aceea... şi se opri.

— Nevasta lui Rogers?

— Da. S-ar putea, nu-i aşa, ca ăsta să fi fost un accident?

— Un accident? Cum adică? întrebă Lombard.

Blore arăta puţin încurcat. Faţa şi aşa congestionată i se înroşi şi mai tare. Spuse, aproape lăsând să-i scape cuvintele:

— Ascultă, doctore, i-ai dat nişte narcotic... recunoşti?

Armstrong îl privi ţintă:

— Narcotic? Ce vrei să spui?

— Aseară. Dumneata singur ai spus că i-ai dat ceva de dormit.

— A, da... Un calmant inofensiv.

— Ce era, exact?

— O doză uşoară de trional. Un preparat complet inofensiv.

Blore se înroşi şi mai tare:

— Ascultaţi... ce să mai lungim vorba... nu i-ai dat cumva o doză prea mare, ca să zic aşa?

— Nu înţeleg ce vrei să spui, vorbi doctorul Armstrong, furios.

— S-ar fi putut, nu-i aşa, să faci o greşeală? Lucruri dintr-astea se întâmplă câteodată.

— N-am făcut nimic de felul acesta, replică tăios Armstrong. Insinuarea e ridicolă.

După o clipă adăugă pe un ton rece, muşcător:

— Sau insinuezi că i-am dat intenţionat o doză prea mare?

— Ascultaţi aici, amândoi, spuse repede Philip Lombard. Nu trebuie să vă pierdeţi capul. Ce-ar fi să nu ne mai azvârlim unul altuia acuzaţii?

Blore spuse deodată:

— N-am spus altceva decât că doctorul a făcut o greşeală.

Doctorul Armstrong făcu un efort să zâmbească şi rezultatul fu un zâmbet cam strâmb.

— Doctorii nu-şi pot permite să facă greşeli de felul acesta, prietene.

— N-ar fi prima pe care aţi face-o... dacă ar fi să credem placa aceea de patefon, spuse Blore apăsând asupra cuvintelor.

Armstrong păli. Furios, Philip Lombard se întoarse repede spre Blore:

— Ce rost are atacul ăsta? Suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Trebuie să ne unim. Şi-n definitiv, ai parcă şi dumneata pe conştiinţă un mic jurământ fals.

Blore făcu un pas înainte, cu pumnii strânşi. Spuse cu voce groasă:

— Jurământ fals? E o minciună murdară! Poţi încerca să-mi închizi gura, domnule Lombard, dar sunt lucruri pe care vreau să le ştiu... şi unul dintre ele se referă la dumneata!

Lombard ridică din sprâncene:

— La mine?

— Da, aş vrea să ştiu de ce ţi-ai adus un revolver cu dumneata dacă veneai doar într-o vizită de agrement?

— Ai vrea, serios?

— Da, aş vrea, domnule Lombard.

Lombard spuse pe neaşteptate:

— Ştii, Blore, nu eşti chiar aşa de prost cum pari.

— Se poate. Ei, ce-i cu revolverul?

Lombard zâmbi:

— L-am adus fiindcă mă aşteptam să nimeresc într-o încurcătură.

— Aseară nu ne-ai spus asta, zise Blore, tot bănuitor.

Lombard dădu din cap.

— Te-ai ferit de noi? insistă Blore.

— Într-un fel, da, spuse Lombard.

— Ei, atunci, dă-i drumul.

Lombard vorbi rar:

— V-am lăsat să credeţi că am fost invitat aici ca toţi ceilalţi. Nu e chiar adevărul adevărat. De fapt, am fost trimis aici de un evreu — Morris îl cheamă. Mi-a oferit o sută de guinee ca să vin aici şi să fiu cu ochii în patru — zicea că auzise de mine că aş fi un om de nădejde într-o situaţie dificilă.

— Ei? îl îmboldi Blore nerăbdător.

— Asta-i tot, încheie Lombard cu un rânjet.

— Bine, dar probabil că ţi-a mai spus şi altceva, se amestecă şi doctorul Armstrong.

— O, nu, nu mi-a mai spus nimic. A fost mut ca un peşte. Puteam să primesc sau să refuz — astea i-au fost cuvintele. Eram strâmtorat, aşa că am primit.

Blore nu părea prea convins:

— De ce nu ne-ai spus toate astea aseară?

— Dragul meu... Lombard ridică din umeri. De unde era să ştiu că tocmai seara trecută nu se va ivi situaţia pe care fusesem chemat s-o înfrunt? Am rămas în umbră şi am spus o poveste care nu mă angaja deloc..

— Dar acum... gândeşti altfel? îl întrebă doctorul Armstrong cu oarecare şiretenie.

Expresia feţei lui Lombard se schimbă. Devenise întunecată şi aspră.

— Da. Acum cred că sunt în aceeaşi situaţie cu toţi ceilalţi. Cele o sută de guinee n-au fost decât momeala pe care domnul Owen a folosit-o ca să mă prindă în capcană, alături de voi toţi.

Spuse rar:

— Pentru că suntem într-o capcană — pot s-o jur! Moartea nevestei lui Rogers! A lui, Anthony Marston! Negrii care dispar de pe masa din sufragerie! O, da, mâna domnului Owen se vede clar — dar unde naiba e domnul Owen?

Jos, gongul sună solemn, chemându-i la prânz.

 

 

II

 

Rogers stătea lângă uşa sufrageriei. Când cei trei coborâră scările, înaintă vreo câţiva paşi şi spuse cu voce joasă, prevenitoare:

— Sper să fiţi mulţumiţi de masă. Avem şuncă şi limbă rece, şi am fiert nişte cartofi. Am pus şi brânză, şi biscuiţi, şi fructe conservate.

— Pare o masă foarte bună, îl asigură Lombard. Proviziile rezistă, deci?

— E multă mâncare, domnule — tot felul de conserve. Cămara e foarte bine aprovizionată. E un lucru necesar, aş spune, domnule, pe o insulă unde poţi rămâne izolat o perioadă considerabilă de timp.

Lombard dădu aprobator din cap.

În timp ce-i urma pe cei trei în sufragerie, Rogers murmură:

— Sunt îngrijorat că Fred Narracott n-a venit azi. Ciudat ghinion, aş zice.

— Da, spuse Lombard, ciudat ghinion... foarte bine zis.

Domnişoara Brent intră în cameră. Scăpase un ghem de lână