Luând loc la masă, remarcă:

— Se schimbă vremea. Vântul bate destul de tare, iar valurile au crestele albe.

Intră şi judecătorul Wargrave. Mergea cu pas rar, măsurat. Aruncând pe sub sprâncenele-i stufoase priviri repezi celorlalţi ocupanţi ai sufrageriei, spuse:

— Aţi avut, pare-se, o dimineaţă activă. În glasul lui se simţea o plăcere puţin răutăcioasă.

Vera Claythorne intră grăbită. Respira puţin cam greu. Spuse repede:

— Sper că nu m-aţi aşteptat. Am întârziat?

— Nu eşti ultima. Nici generalul n-a venit încă, o linişti Emily Brent.

Se aşezară în jurul mesei.

Rogers se întoarse spre domnişoara Brent:

— Să încep să servesc, sau mai aşteptaţi?

— Generalul Macarthur e pe malul mării, spuse Vera. Nu cred că poate să audă gongul de acolo. Ezită o clipă, apoi spuse: Pare puţin cam distrat... azi.

— Cobor să-l anunţ că masa e gata, se oferi Rogers repede.

Doctorul Armstrong se ridică de pe scaun, spunând:

— Mă duc eu. Dumneavoastră ceilalţi puteţi începe masa.

Pe când ieşea din sufragerie, îl auzi pe Rogers spunând:

— Ce doriţi, doamnă, limbă rece sau şuncă?

III

După toate aparenţele, celor cinci oameni din jurul mesei le venea greu să întreţină conversaţia. De afară se auzea vântul bătând în rafale scurte, care se pierdeau apoi în depărtare.

Tremurând puţin, Vera zise:

— Vine furtuna.

Blore intră şi el în discuţie. Spuse pe un ton de conversaţie:

— Ieri, în trenul de Plymouth, era un bătrân care tot zicea că vine furtuna. Grozav se mai pricep la vreme aceşti bătrâni lupi de mare.

Rogers se mişca în jurul mesei, adunând farfuriile murdare.

Deodată, cu farfuriile în mână, se opri. Spuse cu o voce ciudată, îngrozită:

— Aleargă cineva...

Acum puteau să audă cu toţii paşii care alergau pe terasă.

În clipa aceea, ştiură — ştiură fără să le spună nimeni...

Ca printr-o înţelegere comună, se ridicară în picioare. Stăteau privind spre uşă.

Doctorul Armstrong apăru, cu respiraţia tăiată.

— Generalul Macarthur...

— Mort! Cuvântul izbucni de pe buzele Verei.

— Da, mort... recunoscu Armstrong.

Se făcu o pauză — o pauză lungă.

Şapte oameni se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să-şi spună.

IV

Furtuna izbucni chiar când corpul bătrânului fu băgat în casă. Stăteau cu toţii în hol. Ploaia a început să cadă cu trăsnete şi tunete.

În timp ce Blore şi Armstrong urcau pe scări cu povara, Vera Claythorne se întoarse deodată şi intră în sufrageria pustie. Era aşa cum o lăsaseră. Desertul stătea neatins pe bufet.

Vera se duse la masă. Peste câteva minute, când Rogers intră încet, o găsi tot acolo. Tresări văzând-o. Privind-o întrebător, zise:

— Ah, domnişoară... tocmai venisem să văd...

Cu un glas aspru, care o surprinse chiar şi pe ea, Vera răspunse:

— Ai dreptate, Rogers. Uită-te şi dumneata. Sunt numai şapte...

V

Generalul Macarthur fusese întins în patul lui.

După ce-l mai examină o dată, Armstrong ieşi din cameră şi coborî. Îi găsi pe toţi ceilalţi adunaţi în salon.

Domnişoara Brent croşeta. Vera Claythorne stătea în picioare lângă fereastră, uitându-se la ploaia care şiroia. Blore se aşezase pe un scaun, cu mâinile pe genunchi. Lombard se plimba agitat în sus şi-n jos. La celălalt capăt al camerei, judecătorul Wargrave stătea în balansoar. Ochii-i pe jumătate închişi se deschiseră când doctorul intră în cameră. Întrebă cu o voce clară, pătrunzătoare:

— Ei, doctore?

Armstrong era foarte palid. Răspunse:

— Nu e vorba de un atac de cord sau de altceva în genul acesta. Macarthur a fost izbit cu o măciucă sau cu ceva asemănător în moalele capului.

Un murmur uşor se stârni în jur, dar vocea clară a judecătorului se ridică din nou:

— Ai găsit arma cu care a fost lovit?

— Nu.

— Eşti totuşi sigur de cele spuse?

— Foarte sigur.

— Acum ştim exact cum stăm, spuse liniştit judecătorul Wargrave.

Nu mai exista nici o îndoială acum asupra celui care luase în mână întreaga situaţie. Toată dimineaţa Wargrave stătuse ghemuit în scaun, pe terasă, abţinându-se de la orice activitate evidentă. Acum lua conducerea, cu uşurinţa firească — a unei îndelungi practici pline de autoritate. Nu încăpea nici o îndoială, el era cel care prezida.

Dregându-şi vocea, spuse din nou:

— În dimineaţa aceasta, domnilor, în timp ce stăteam pe terasă, v-am observat activitatea. Scopul dumneavoastră era absolut limpede. Cercetaţi insula ca să daţi peste un ucigaş necunoscut?

— Exact, spuse Philip Lombard.

Judecătorul continuă:

— Aţi ajuns şi dumneavoastră, fără îndoială, la aceeaşi concluzie ca şi mine — şi anume că moartea lui Anthony Marston şi a nevestei lui Rogers n-a fost nici accident, nici sinucidere. Fără îndoială că aţi ajuns şi la o oarecare concluzie cu privire la scopul pe care l-a urmărit domnul Owen atunci când ne-a atras pe această insulă.

— E un nebun! Un lunatic, urlă Blore răguşit.

Judecătorul tuşi:

— Aproape sigur. Dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Preocuparea noastră de bază e acum — să ne salvăm viaţa.

Armstrong spuse cu o voce tremurătoare:

— Nu e nimeni pe insulă, v-o spun. Nimeni!

Judecătorul îşi mângâia bărbia. Spuse uşurel:

— În sensul în care înţelegi dumneata, nu. Am ajuns la aceeaşi concluzie dis-de-dimineaţă. Aş fi putut să vă spun că toate cercetările pe care le faceţi vor fi zadarnice. Cu toate acestea, părerea mea categorică este că domnul Owen (să-i zicem cu numele pe care şi l-a ales el însuşi) este pe insulă. Fără doar şi poate. Dată fiind împrejurarea în care ne aflăm şi care nu e, nici mai mult, nici mai puţin, decât o execuţie judecătorească pentru nişte crime unde legea nu poate face nimic, nu există decât o singură cale pe care acest plan să poată fi îndeplinit. Domnul Owen n-a putut veni pe insulă decât într-un singur fel.

Acest lucru e limpede. Domnul Owen este unul dintre noi...

VI

— Oh, nu, nu, nu...

Vera a fost cea care izbucnise — într-un vaiet aproape. Judecătorul întoarse spre ea o privire pătrunzătoare.

Spuse:

— Dragă domnişoară, nu e cazul să refuzăm a privi faptele în faţă. Suntem cu toţii într-un pericol grav. Unul dintre noi e U.N. Owen. Şi nu ştim care. Dintre cele zece persoane venite pe această insulă, trei sunt absolvite. Anthony Marston, nevasta lui Rogers şi generalul Macarthur sunt în afara oricărei bănuieli. Rămân şapte. Dintre aceştia şapte, unul este, dacă pot să mă exprim aşa, un fals negru mititel.

Făcu o pauză şi privi în