— Sunteţi cu toţii de acord?

— E fantastic — dar cred că ai dreptate, spuse Armstrong.

— Nu e nici o îndoială, se declară de acord şi Blore. Şi dacă... dacă vreţi să ştiţi... am o idee foarte bună...

Cu un gest brusc, judecătorul Wargrave îl opri şi spuse liniştit:

— O să ajungem îndată acolo. Pentru moment, tot ce vreau să stabilesc este dacă suntem toţi de acord cu faptele.

Emily Brent, care continua să croşeteze spuse:

— Argumentele dumitale par logice. Sunt de acord că unul dintre noi e posedat de diavol.

— Nu pot să cred... Nu pot... murmură Vera.

Wargrave se întoarse spre Lombard:

— Dumneata?

— De acord, domnule, cu totul de acord.

Judecătorul dădu satisfăcut din cap:

— Atunci, haideţi să examinăm dovezile. Pentru început, există vreun motiv pentru a suspecta pe cineva în mod special? Domnule Blore, parcă voiai să spui ceva.

Blore respira greu:

— Lombard are un revolver. Nu a spus adevărul... aseară. A recunoscut-o singur.

Philip Lombard zâmbi dispreţuitor:

— Cred că e cazul să mai explic o dată.

Ceea ce şi făcu, scurt şi succint.

— Dar cu ce poţi să dovedeşti? întrebă tăios Blore. Ai ceva care să-ţi întărească povestea?

Judecătorul tuşi.

— Din nefericire, spuse el, suntem cu toţii în aceeaşi situaţie. Nu există decât cuvântul nostru pe care ne putem bizui.

Se aplecă puţin:

— Nici unul dintre dumneavoastră nu şi-a dat încă seama de situaţia specială în care ne aflăm. După mine, nu există decât un singur mod de a acţiona şi pe care putem să-l adoptăm. Există cineva pe care îl putem absolvi categoric de bănuială, pe baza unor dovezi aflate în posesia noastră?

Doctorul Armstrong spuse repede:

— Sunt un profesionist bine cunoscut. Însăşi ideea că pot fi bănuit de...

Din nou, un gest al mâinii judecătorului îl opri pe vorbitor înainte de a termina ce avea de spus. Judecătorul Wargrave rosti cu vocea sa liniştită şi clară:

— Şi eu sunt o persoană bine cunoscută! Dar, dragul meu domn, asta nu dovedeşte nimic! Se cunosc cazuri de doctori care au înnebunit. Şi de judecători. Şi de, adăugă uitându-se la Blore — poliţişti!

— În orice caz, cred că femeile ar trebui scoase din cauză, fu de părere Lombard.

Judecătorul îşi înălţă sprâncenele. Spuse pe tonul acid, pe care tribunalul îl cunoştea atât de bine:

— Trebuie să înţeleg de aici că, după părerea dumitale, femeile nu sunt supuse maniei omuciderii?

Lombard spuse iritat:

— Fireşte că nu... Dar totuşi, pare cu greu posibil...

Se opri. Judecătorul Wargrave, cu aceeaşi voce subţire, acidă, se întoarse spre Armstrong:

— Crezi, doctore Armstrong, că o femeie ar fi fost în stare, din punct de vedere fizic, să dea lovitura care l-a omorât pe bietul Macarthur?

Doctorul răspunse calm:

— Fără nici o îndoială că da... având un instrument potrivit, cum ar fi un baston de cauciuc sau o măciucă.

— Ar fi fost nevoie de un efort excesiv?

— Deloc.

Judecătorul Wargrave îşi răsuci gâtul de iască, apoi vorbi rar:

— Celelalte două morţi au fost provocate prin administrarea de otrăvuri. Or — şi aici nimeni nu poate să mă contrazică — asta poate şi un copil.

— Ce prostie! ţipă Vera furioasă.

Ochii judecătorului se întoarseră încet până se opriră asupra ei. Era privirea lipsită de patimă a cuiva de multă vreme obişnuit să cântărească omenirea în balanţă...

Vera gândi: "Se uită la mine ca la un specimen... Şi — gândul o surprinse — nu mă place prea mult!"

Pe un ton măsurat, judecătorul spunea:

— Dragă domnişoară, te rog încearcă să-ţi stăpâneşti simţămintele. Nu te-am acuzat.

Se înclină spre domnişoara Brent:

— Sper, domnişoară Brent, că nu sunteţi jignită de insistenţa mea că toţi în egală măsură putem fi bănuiţi?

Emily Brent nu-şi întrerupse croşetatul. Nu se uită în sus. Spuse rece:

— Ideea de a fi acuzată că am luat viaţa aproapelui meu — şi încă a trei — este, desigur, cu totul absurdă pentru oricine îşi cunoaşte cât de cât caracterul. Dar apreciez faptul că suntem cu toţii străini unul faţă de altul şi că în aceste circumstanţe nimeni nu poate fi scutit de bănuieli fără dovada cea mai convingătoare. Există, aşa cum am mai spus, un diavol printre noi.

Judecătorul spuse:

— Atunci, suntem înţeleşi. Nu poate fi vorba de vreo absolvire numai pe baza caracterului sau a situaţiei sociale.

— Ce facem cu Rogers? întrebă Lombard.

Judecătorul se uită la el fără să clipească:

— Cum adică?

— Ei bine, după părerea mea, Rogers pare să fie destul de bine scos din cauză.

— Adevărat? Şi pe ce motive? vru să ştie judecătorul.

— Nu are cap — asta-i una. Iar cealaltă — nevastă-sa a fost una dintre victime.

Sprâncenele judecătorului se ridicară din nou:

— Pe vremea mea, tinere, câţiva oameni au fost aduşi în faţa judecăţii sub acuzaţia de a-şi fi omorât nevestele — şi au fost găsiţi vinovaţi.

— O! Sunt de acord. Uciderea soţiei e perfect posibilă — aproape firească, hai, să zicem! Dar nu în acest caz! Pot să cred că Rogers şi-a omorât nevasta de teamă că aceasta, prea slabă, ar putea să-l dea de gol, sau fiindcă n-o mai plăcea, sau fiindcă dorea să-şi ia una mai tânără şi mai drăguţă. Dar nu pot să mi-l închipui pe acest dement domn Owen împărţind o dreptate aiurea şi începând cu propria-i nevastă pentru o crimă făptuită de amândoi.

Judecătorul Wargrave spuse:

— Dumneata iei drept dovezi toate cele auzite. Nu ştim dacă Rogers şi nevastă-sa au conspirat să-şi omoare fosta stăpână. S-ar putea să fie vorba de o declaraţie falsă, pentru a-l pune pe Rogers în aceeaşi situaţie cu noi. Groaza de aseară a neveste-si s-ar putea explica prin certitudinea că Rogers nu e sănătos la minte.

— Bine; să fie cum zici dumneata, acceptă Lombard. U. N. Owen e unul dintre noi. Fără nici o excepţie. Oricare dintre noi.

Judecătorul Wargrave spuse:

— Aşadar, punctul meu de vedere este că nu există excepţii, pe motive de caracter, poziţie sau probabilitate. Ceea ce trebuie să examinăm acum este posibilitatea de a elimina una sau mai multe persoane pe bază de fapte. Mai simplu: se află printre noi cineva care n-ar fi putut, sub nici o formă, să administreze cianură lui Anthony Marston sau o doză prea mare de somnifere nevestei lui Rogers, şi care nu ar